Femeia cea păcătoasă (din Sfânta Evanghelie) uda cu lacrimi picioarele Mântuitorului și le ștergea cu părul capului, iar Sfântul Apostol Petru, ieșind din curtea arhiereului, a plâns cu amar pentru cuvintele lepădării lui. Trebuie, însă, să luăm seama că nu orice întristare este semn de pocăință curată. Mai este și întristarea falsă, care nu vine din pocăință, ci din ambiție și din iubirea de sine. Așa de pildă, când cineva se zdrobește și se bocește de frică ca nu cumva să se descopere păcatul lui și să se facă de rușine. Aceasta se întâmplă la oamenii mândri, care nu plâng pentru că au scârbit pe Dumnezeu prin păcate, ci plâng de frică să nu se descopere urâciunea lor și să pătimească rușine. Ei se tânguiesc și se roagă lui Dumnezeu (nu pentru iertare), ci ca să-i izbăvească de rușinea oamenilor (adică să le acopere păcatul). Iar dacă unii ca aceștia s-au încredințat că nu s-a descoperit păcatul lor, atunci uită întristarea și urmează din nou cele vechi. Tot asemenea și cei care au păcate grele nemărturisite, când ajung la vreo primejdie de moarte, atunci îi vezi că se zdrobesc și se tânguie amar. Dar această întristare nu este după Dumnezeu, căci este schimbăcioasă.

Ea vine numai din frica morții, iar nu din pocăința curată. Cel care are căință adevărată nu așteaptă să vină boala grea sau altă primejdie mare spre a se pocăi, ci totdeauna se căiește și caută să se mărturisească, fără să ajungă la primejdie.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine..., Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 335)