Vezi două mere care sunt la fel de frumoase şi plăcute la înfăţişare, însă în miezul lor nu se aseamănă, căci unul dintre ele este putrezit şi rău mirositor, iar celălalt este şi pe dinăuntru întocmai ca şi pe dinafară.

Înţelege de aici că tot asemenea sunt şi faptele omeneşti. Isprăvile multora par deopotrivă vrednice de preţuire, însă în sinea lor se osebesc, de vreme ce nu sunt izvodite din inimi de acelaşi fel. De pildă, cineva dă milostenie din dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, pe când altcineva o face din iubire de sine şi din trufie, vânând slava deşartă: cel din urmă este mândru şi orgolios, iar cel ce iubeşte pe Domnul şi pe aproapele său este cu adevărat milostiv.

Un om îi cere iertare celui pe care l-a supărat, părându-i rău că l-a mâhnit pe aproapele său. Și altul asemenea se roagă să fie iertat de cel pe care l-a nedreptăţit, însă o face doar pentru ca acela să nu-l cheme la judecată, pricinuindu-i astfel vreo năpastă. Unul ca acesta suferă de iubire de sine, iar cel care se căieşte pentru mâhnirea aproapelui are dragoste adevărată.

Întâmplarea şi cugetarea aceasta te învaţă că de vrei să fii bineplăcut lui Dumnezeu, atunci faptele tale, care părelnic sunt vrednice de laudă, trebuie să fie bune şi înlăuntru, în inimă, şi orice lucrare care poartă chipul bunătăţii se cuvine să vină dintr-o inimă binevoitoare.

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 118)