Rugăciunea este simțirea neîncetată a neputinței noastre, altfel spus a sărăciei noastre duhovnicești, sfințire a sufletului, pregustare a fericirii ce va să fie, fericire îngerească, ploaie cerească, ce împrospătează, adapă și face să rodească pământul sufletului, putere și tărie a sufletului și trupului, împrospătare și curățire a văzduhului gândit, luminare a feței, veselie a duhului, legătură de aur care unește făptură cu Făcătorul, curaj și bărbăție în toate necazurile și ispitele vieții, reușită în lucrurile noastre, vrednicie deopotrivă cu cea a îngerilor, întărire a credinței, nădejdii și dragostei.

Rugăciunea e îndreptare a vieții, maica umilinței inimii și a lacrimilor, imbold puternic către faptele milosteniei, pază de nădejde a vieții, nimicire a spaimei morții, disprețuire a comorilor pământești, dorire a bunătăților cerești, așteptare a Judecătorului întregii lumi, a învierii de obște și a vieții veacului ce va să fie, strădanie plină de osârdie în vederea izbăvirii de muncile cele veșnice, neîncetată căutare a milei de la Stăpânul, umblare înaintea ochilor lui Dumnezeu, fericită deșertare de sine până la uitarea de sine înaintea Atoateziditorului și Atoateîmplinitorului Făcător, apă vie a sufletului, sălășluire prin dragoste în inima tuturor oamenilor, coborâre a cerului în suflet, sălășluire în inimă a Sfintei Treimi, potrivit celor spuse: „vom veni la el și sălaș la el vom face” (Ioan 14, 23).

(Sfântul Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Editura Sophia, București, 2011, p. 7)