Abia am sfârşit cuvântul despre Ozia, nu pentru lungimea căii zic, ci pentru iubirea voastră de ştiinţă, pe care o parcurgeţi împreună cu noi. Căci precum cârmaciul, care are călători curioşi şi doritori de a vedea cetăţi străine, nu într-o zi îşi săvârşeşte călătoria sa, chiar de va fi şi de o zi depărtarea, ci mai multă vreme este silit să petreacă, ancorând corabia în fiecare liman şi dând voie călătorilor să viziteze fiecare oraş, ca să împlinească dorinţa lor, aşa şi noi am făcut, nu înnotând împrejurul ostroavelor, nici vizitând târguri, limanuri şi cetăţi, ci cercetând faptele bune ale bărbaţilor celor ce s-au nevoit şi lenevirea acelora ce au greşit.

Neruşinarea împăratului şi îndrăzneala preotului, mânia lui Dumnezeu şi iubirea de oameni, amândouă s-au făcut spre îndreptare. Şi devreme ce acum am ajuns la cetatea cea împărătească, să nu mai zăbovim, ci liniştiţi, ca cei ce voim să intrăm în cetate, aşa să ne suim la Ierusalimul cel de sus, maica noastră a tuturor, care este liber, unde sunt serafimii, unde sunt heruvimii, unde sunt miile de arhangheli, unde sunt milioanele de îngeri, unde este Scaunul cel împărătesc.

Nimeni dar, să nu se apropie întinat, nimeni pângărit, că îndrăznim să cercetăm lucrurile de taină. Nimeni să nu fie necurat şi nevrednic ascultând acestea. Totuşi şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar, lăsând afară toată necurăţia şi răutatea şi aşa să intre. Pe acela care avea haine întinate, tatăl mirelui l-a izgonit din cămară şi din oraşul Sfânt, nu pentru că avea haine întinate, ci pentru că a îndrăznit să intre cu ele. Căci n-a zis către el: „Pentru ce nu ai haină de nuntă?”. Ci „Prietene, cum ai intrat aici, fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12).

Stăteai la răspântii şi cerşeai, dar nu M-am ruşinat de sărăcia ta, nu M-am scârbit de necinstea ta, ci izbăvindu-te de toate acestea, te-am băgat în cămara cea sfântă unde te-am învrednicit de cina cea împărătească pe tine, care erai vrednic de osânda cea mai grea. Iar tu nu te-ai făcut mai bun cu aceste faceri de bine, ci ai rămas în răutatea ta cea obişnuită, ocărând nunta şi pe Mire. Du-te dar de acum şi-ţi primeşte osânda care ţi se cuvine pentru o nesimţire ca aceasta.

Deci fiecare din noi să ia aminte, ca nu cumva să audă acest glas şi lepădând tot gândul, care este nevrednic de duhovniceasca învăţătură, să se facă părtaş al Sfintei Mese. „Şi a fost în anul în care a murit împăratul Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe scaun înalt şi preaînălţat” (Isaia 6, 1.)

Cum L-am văzut nu ştiu. Căci a spus cum L-a văzut, iar nu cum L-am văzut. Primesc cele vorbite şi nu iscodesc cele tăcute; înţeleg cele descoperite şi nu cercetez cele ascunse, căci pentru aceasta sunt ascunse.

Materie de aur este povestirea Scripturilor şi războiul de aur şi suveica de aur. Nu ţes ţesături de păianjen. Ştiu neputinţa gândurilor mele. „Nu muta hotare vechi, pe care le-au pus părinţii tăi” (Proverbe 22, 28). Căci nu e fără primejdie a le muta. Cum vom muta cele ce ni le-a pus Dumnezeu?

Voieşti să ştii cum a văzut pe Dumnezeu? Fă-te şi tu proroc. Şi cum este cu putinţă aceasta, vei zice, având femeie şi purtând grijă de hrana copiilor? Este cu putinţă, iubitule, de vei voi. Că şi el avea femeie şi era tată a doi feciori, dar nimic din acestea nu l-au împiedicat.

Nunta nu împiedică pe cineva să se urce la cer, că de ar fi fost piedică, iar femeia ne-ar fi vrăjmaşă, dintru început când a făcut-o Dumnezeu, n-ar fi numit-o ajutătoare.

Voiam să spun: Ce înseamnă şederea lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu stă? Starea aceasta este a trupurilor, iar Dumnezeu este fără de trup. Voiam să mai spun: Ce semnifică scaunul lui Dumnezeu? Dumnezeu nu este cuprins de un scaun, căci este nescris împrejur.

Dar mă tem ca nu cumva zăbovind la învăţătura aceasta, să nu pot împlini datoria. Că vă văd pe toţi dorind să ascultaţi învăţătura cea pentru serafimi, începută nu de astăzi, ci din ziua cea dintâi. Pentru aceasta tăind cu multă iuţeală, cu cuvântul, mulţimea înţelegerilor, să ne silim să ajungem la tâlcuirea care o doriţi. „Şi serafimii stau împrejurul Lui” (Isaia 6, 2).

Iată şi serafimii pe care de demult pofteaţi să-i vedeţi. Vedeţi-i dar şi săturaţi-vă pofta, dar nu cu tulburare, nici cu grabă, precum se face la intrările împărăteşti. Căci acolo cu cuviinţă se întâmplă aceasta, fiindcă oamenii de ordine nu aşteaptă ca privitorii să vadă bine, ci repede îi silesc să treacă. Iar aici nu este aşa, ci cuvântul îngăduie să stea privirea noastră, până când vom vedea toate, care sunt cu putinţă a le vedea. „Şi serafimii stau împrejurul Lui”.

Mai înainte de a ne arăta firea lor, ne-a arătat vrednicia lor din misiunea pe care aveau, căci n-a zis întâi ce erau serafimii, ci unde stau. Iar vrednicia şi dregătoria aceasta este mai mare decât aceea. Cum? Pentru că numirea de serafimi nu arată a fi mari cu vrednicia, precum le arată faptul că stau aproape de Scaunul împărătesc.

Şi noi pe slujitorii împărăteşti îi socotim că sunt mai însemnaţi, pe cei care îi vedem alergând mai aproape de curtea împărătească. Aşa şi dintre puterile cele fără de trup, acelea sunt mai strălucite, care sunt mai aproape de Tron. Pentru aceasta şi prorocul, lăsând la o parte vorba despre vrednicia din fire, ne arată mai întâi despre misiunea lor, ştiind că prin aceasta şi cinstea lor este mai mare şi frumuseţea mai împodobită.

Aceasta este slava, cinstea şi toată vrednicia lor, a sta împrejurul scaunului ceresc. Aceasta şi la îngeri este cu putinţă a o vedea, căci şi pe aceia Hristos vrând să-i arate că sunt mari, nu a zis numai că îngeri sunt şi a tăcut, ci: „Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10).

Şi după cum mai mare este a vedea faţa Tatălui, decât vrednicia îngerească, tot aşa mai mare este a sta împrejurul Scaunului şi a-L avea pe El în mijlocul lor, vrednicie de care se bucură serafimii. Şi acest lucru este mare şi de vei voi, îţi este cu putinţă şi ţie a-l dobândi.

Căci nu numai în mijlocul serafimilor este Domnul, ci şi în mijlocul nostru de vom voi, „că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Şi „Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui” (Psalmi 33, 17).

Ai văzut că şi pe noi ne-a pus împreună cu serafimii, aducându-ne aproape de scaunul cel împărătesc. Apoi zice Prorocul: „Şase aripi la unul şi sase aripi la altul” (Isaia 6, 2). Ce ne arată nouă aceste şase aripi? Înălţarea, ridicarea, uşurinţa şi repeziciunea acelor firi. Pentru aceasta şi Arhanghelul Gavriil se pogoară înaripat, nu că are aripi, ci ca să arate că din locurile cele preaînalte s-a coborât şi lăsând petrecerea cea de sus, a venit jos.

Dar numărul aripilor ce înseamnă? Aici nu este trebuinţă de tâlcuirea noastră, că însuşi cuvântul Scripturii s-a dezlegat pe sine, explicându-ne trebuinţa lor. „Şi cu două îşi acopereau feţele”. Şi cu cuviinţă este aşa, căci cu ele ca cu o îndoită apărare îşi întăresc vederea, pentru că nu pot suferi raza aceea ce se revarsă din acea slavă. „Şi cu două îşi acoperă picioarele”, poate pentru înspăimântare.

Că şi noi obişnuim, când suntem cuprinşi de vreo spaimă sau sperietură, să ne strângem trupul din toate părţile. Şi ce zic trupul, că şi sufletul la fel pătimeşte de frica ce covârşeşte măsura şi strângându-şi lucrările sale, aleargă în adânc, acoperindu-se peste tot cu trupul, ca printr-un veşmânt.

Dar nimeni auzind de spaimă, să nu socotească că se face lor vreo înfiorare nedorită. Căci împreună cu această înspăimântare este amestecată şi o oarecare dulceaţă negrăită: „Şi cu două zburau”. Iar aceasta este dovadă că iubesc neîncetat cele înalte şi niciodată nu caută la cele de jos. „Şi striga unul către altul şi zicea: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”.

Şi strigarea aceasta mult ne minunează pe noi. Că nu simplu laudă, ci cu strigare mare. Şi nu numai cu strigare, ci şi neîncetat fac aceasta. Căci corpurile cele strălucitoare, cu toate că vor fi foarte strălucite, obişnuiesc a ne spăimânta numai atunci când le vedem pentru prima dată, iar după ce le vom privi mai mult timp, cu obişnuinţa încetează şi mirarea, deoarece ochii noştri s-au deprins cu ele.

Pentru aceasta când vedem vreun chip împărătesc pus la înălţime de curând şi strălucind luminat cu vopselele, ne spăimântăm, iar după o zi sau două nu ne mai minunăm de el. Şi ce zic de chip împărătesc, când şi la razele soarelui ni se întâmplă la fel, decât care nici un alt corp nu poate fi mai strălucit.

Aşadar la toate corpurile apare, obişnuinţa care face să înceteze mirarea. Dar la slava lui Dumnezeu nu este aşa, ci cu totul dimpotrivă. Cu cât puterile acelea petrec în privirea slavei lui Dumnezeu, cu atât mai mult se spăimântează şi-şi măresc mirarea.

De aceea de când au fost făcute şi până acum, văzând slava aceea, niciodată n-au încetat să strige cu spăimântare. Şi ceea ce noi pătimim în puţină vreme, când vedem un fulger înaintea ochilor noştri, aceia neîncetat sufere, avându-şi mirarea amestecată cu o negrăită dulceaţă. Şi nu numai strigă, ci unii către alţii fac aceasta, dovedindu-se de aici înspăimântarea cea întinsă.

Aşa şi noi, când se face vreun trăsnet, sau se cutremură pământul, nu numai că sărim şi strigăm, ci şi alergăm unii pe la casele altora. La fel şi serafimii fac. De aceea strigă unii către alţii: Sfânt, Sfânt, Sfânt.

Oare aţi cunoscut cântarea aceasta? Oare a noastră este sau a serafimilor? Şi a noastră şi a serafimilor; pentru că Hristos a ridicat peretele cel din mijloc al vrajbei şi a împăcat cele din ceruri cu cele de pe pământ şi le-a făcut pe amândouă una. Că mai înainte numai în ceruri se cânta lauda aceasta, iar după ce Stăpânul a primit şi a venit pe pământ, această cântare a coborât-o şi la noi.

De aceea acest mare arhiereu, când stă la Sfânta Masă, aducând slujba cea cuvântătoare şi săvârşind Jertfa cea fără de sânge, nu ne cheamă simplu la această laudă, ci mai întâi zicând de heruvimi şi pomenind de serafimi, aşa ne porunceşte tuturor să înălţăm cântarea cea înfricoşată; cu pomenirea celor ce împreună dănţuiesc sus, smulgând de la pământ mintea noastră, încât numai nu strigă către fiecare din noi, zicând: Cu serafimii cânţi, cu serafimii staţi, cu aceia întinde-ţi aripile, cu aceia zburaţi împrejurul Scaunului celui împărătesc.

Şi ce lucru de mirare este a sta împreună cu serafimii? De mare mirare, căci de cele ce nu au îndrăznit a se atinge ei, pe acelea Dumnezeu ţi le-a dat ţie cu încredere. „Că s-a trimis la mine unul din serafimi şi în mână avea un cărbune de foc, care îl luase cu cleştele din altar”.

Altarul acela este închipuire şi asemănare a altarului acestuia. Focul acela, a acestui foc duhovnicesc. Dar nu au îndrăznit serafimii să se atingă cu mâinile, ci cu cleştele, iar tu iei cu mâna. Deci de vei cugeta la vrednicia celor spuse înainte, vei vedea că şi pipăirea serafimilor sunt mai înalte. Iar de vei cugeta la iubirea de oameni a Stăpânului tău, vei vedea că nu s-a ruşinat a se pogorî, prin cele spuse înainte, către slăbiciunea noastră.

Deci acestea punându-ţi-le în minte, o omule, cugetă la mărimea darului, scoală-te şi depărtează-te de la pământ, suie-te la cer. Dar vei zice că trupul te trage în jos. Iată se apropie posturile, care fac uşoare aripile sufletului şi uşurează sarcina trupului.

Cuvântul cel pentru post o să mai rămâie, iar cel pentru taine îl voi porni acum. Precum sfârşitul luptelor olimpice, este cununa, aşa şi sfârşitul postului este împărtăşirea cea curată. De aceea de nu vom săvârşi aceasta, în zadar ne-am chinuit, căci atât neîncununaţi cât şi fără de nici un dar ne ducem de la nevoinţa postului.

Pentru aceasta părinţii au întins vremea cea de nevoinţa a postului, dându-ne timp de pocăinţă, ca spălându-ne şi curăţindu-ne, curaţi să ne apropiem de împărtăşanie. Şi eu, iată, de acum strig cu glas luminat şi mărturisesc, rog şi poftesc, ca să nu vă apropiaţi la această Sfântă Masă cu întinăciune sau cu conştiinţă încărcată. Că astfel de apropiere nu poate fi împărtăşire, cu toate că de nenumărate ori ne vom atinge de acest Sfant Trup, ci osândă şi chin şi adăugire de pedeapsă.

Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n-am zis bine nimeni păcătos, căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând păcătos să nu se apropie. De aceea, iată vă spun de mai înainte, ca nu cumva sosind cina cea împărătească şi venind acea sfântă seară, să poată să zică cineva: „Am intrat negătit şi pustiu, pentru ce nu ne-ai spus acestea mai de demult. Că de aş fi auzit mai de demult, negreşit m-aş fi schimbat şi m-as fi curăţat şi aşa m-aş fi apropiat”.

Deci ca nimeni să nu poată spune acestea, iată vă vorbesc de mai inainte şi vă rog să arătaţi multă pocăinţă.

Ştiu că toţi suntem vinovaţi şi că nimeni nu se va lăuda că are inimă curată. Dar nu acesta este răul, că nu avem inimă curată, ci neavând inimă curată, nici la cel ce poate s-o facă curată nu alergăm. Căci poate, de va voi. El voieşte mult mai mult decât noi ca să fim curaţi, dar aşteaptă de la noi să pornească, ca să ne încununeze.

Cine a fost mai păcătos decât vameşul? Şi numai pentru că a zis: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, s-a pogorât mai îndreptat decât fariseul” (Luca 18, 13, 14). Şi nu numai cuvântul acesta, care a avut mare putere, l-a curăţit, ci felul cum a zis acest cuvânt, forma a atras iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Câtă pocăinţă, spune-mi, ce osteneală, câtă sudoare îi trebuie păcătosului să se recunoască că este păcătos şi s-o arate şi lui Dumnezeu? Vezi că nu în zadar am zis, că Dumnezeu voieşte să pornească de la noi o mică dorinţă şi apoi El singur face totul spre mântuirea noastră.

Să ne pocăim dar, să plângem, să ne tânguim. Dacă ne va muri un fiu, cea mai multă vreme a vieţii noastre o petrecem în plâns şi în tânguire, iar de ne vom pierde sufletul oare să nu plângem? Ne-am depărtat de mântuire şi să nu ne tânguim? Şi ce zic de suflet şi mântuire? Un Stăpân atât de blând şi milostiv e întristat şi să nu ne ascundem sub pământ?

Că dragostea şi purtarea Lui de grijă faţă de noi covârşeşte pe cea a oricărui stăpân, purtător de grijă, sau a oricărui tată iubitor de fii, sau maică iubitoare de prunci. „Oare va uita mama pe pruncul său? Sau nu-i va fi milă de fiii pântecelui său? Că de va şi uita femeia pe aceştia, dar Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul” (Isaia 49, 15).

Credincioasă cu adevărat este făgăduinţa şi nu mai are nevoie de dovadă, căci este a lui Dumnezeu. Dar totuşi veniţi să dovedim aceasta şi prin lucruri. Rebeca îndemnând oarecând pe copilul ei să se faţărnicească cu acea plăsmuire a furtişagului binecuvântării şi îmbrăcându-l bine peste tot, ca să ia chipul fratelui său, văzând că nici aşa nu îndrăznea să meargă la tatăl lui şi vrând ca să ridice de la el toată frica, îi zise: „Asupra mea să fie blestemul tău, fiule” (Facere 27, 13). Răspuns de maică adevărată, care era aprinsă de dragoste pentru fiul ei.

Dar Hristos nu numai că a zis, ci a şi făcut. Nu numai a făgăduit, ci şi cu lucrul a împlinit. Căci Pavel strigă, zicând: „Hristos ne-a răscumpărat pe noi din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Deci Îl vom întărâta oare, spune-mi? Şi cum, nu este lucrul acesta mai cumplit decât gheena şi decât viermele cel neadormit şi focul cel nestins?

Deci când vrei să te apropii de Sfânta Masă, vezi că este acolo de faţă Împăratul tuturor. Şi este de faţă cu adevărat şi cunoaşte mintea fiecăruia, văzând cine se apropie cu sfinţenia cuvenită şi cine cu conştiinţa rea, cu gânduri necurate şi întinate şi cu fapte spurcate.

Şi de va afla pe vreunul în acest fel, mai întâi îl dă la judecata conştiinţei lui, care îl bate cu gândurile şi de-l va îndrepta, îl primeşte iarăşi. Iar de va rămânea neîndreptat, atunci va cădea în mâinile Lui, ca un nemulţumitor şi necunoscător. Ce înseamnă aceasta, ascultă pe Pavel, care zice: „Înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31).

Ştiu că muşcă cuvintele acestea, dar ce să fac? De nu voi pune doctorii amare, nu se vor tămădui rănile. Iar de le voi pune, voi nu suferiţi usturimea. Strâmtorat sunt din toate părţile, dar de nevoie este să întind mâna. De ajuns sunt cele ce s-au zis spre îndreptarea celor ce iau aminte. Dar ca nu numai vouă, ci şi altora, să se facă folositoare prin voi, veniţi să le repetăm pe scurt.

Am vorbit despre serafimi, am arătat câtă vrednicie aduce starea aproape de Scaunul împărătesc şi cum că şi oamenilor le este cu putinţă a dobândi vrednicia aceasta. Am spus despre aripi şi puterea lui Dumnezeu cea neapropiată şi despre venirea Lui la noi.

Am adaus pricina strigării şi a minunării cei de-a pururea şi cum că neîncetată fiind privirea, neîncetată este şi slavoslovia serafimilor. V-am adus aminte la care ceată am ajuns, cu care am lăudat împreună pe Stăpânul cel de obşte. Am adus cuvintele cele pentru pocăinţă şi mai apoi de toate am arătat ce rău mare este apropierea de Taine cu conştiinţa rea şi cum că nu este cu putinţă să scape cel ce rămâne neîndreptat.

Acestea să le înveţe şi femeia de la bărbat şi copilul de la tată şi sluga de la stăpân şi vecinul de la vecin şi prietenul de la prieten şi chiar către vrăşmaşi să le spunem, că suntem datori şi pentru mântuirea acelora.

Dacă ni se porunceşte să sculăm dobitoacele lor de vor cădea şi să le întoarcem de se vor rătăci, cu mult mai mult trebuie să întoarcem sufletul lor de este rătăcit şi să-l ridicăm de va fi căzut.

Dacă aşa vom iconomisi cele ale noastre şi cele ale vecinilor, vom putea sta cu îndrăzneală înaintea Judecăţii lui Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.