Curăţirea inimii de patimi este condiţia obligatorie pentru a vedea Chipul lui Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Aş vrea ca în această mare zi a Luminatei învieri a lui Hristos să vă urez, iubiţilor întru Hristos fiii mei, ceea ce ne urează Sfânta Biserică, în următoarele cuvinte ale canonului pascal: „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii”.

Prin aceste cuvinte Biserica Ortodoxă arătă întreaga esenţă a creştinătăţii. Şi în primul rând, cuvintele: „să ne curăţim simţirile”, ne spun nouă că viaţa creştină nu este altceva decât marea noastră nevoinţă în lupta cu patimile şi cu păcatele, nevoinţă în păzirea neabătută şi permanentă a tuturor poruncilor dumnezeieşti.

Este evident că pentru mântuirea noastră nu este suficientă numai credinţa în Hristos cel înviat, ci trebuie, de asemenea, să urmăm calea cea îngustă, îndurerată şi spinoasă, de care ne-a vorbit însuşi Hristos: „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14).

Greutatea acestei mari nevoinţe creştineşti o conştientizau bine cei care cu sârguinţă se luptau cu patimile lor, fără să-L trădeze pe Mântuitorul nici în gânduri, nici în sentimente şi nici în fapte. La fel de mult o simţeau şi cei ce răbdau în tăcere supărările şi iertau pe vrăjmaşii lor din toată inima; cei care îşi petreceau întreaga lor viaţă în înfrânare şi nevinovăţie, străduinsu-se a fi neadormiţi în rugăciunile lor către Dumnezeu, zi şi noapte, alungând de la ei săgeţile duhurilor viclene.

Pentru asemenea nevoinţă Harul purtător de lumină al Duhului dumnezeiesc, ceea ce este acelaşi lucru cu neapropiată lumină a învierii lui Hristos, îi ilumina pe adevăraţii creştini şi ei săvârşeau mari semne şi minuni în viaţa lor.

Acestea au avut şi au loc în viaţa bine plăcuţilor lui Dumnezeu prin Harul Sfântului Duh. Domnul le-a trimis lor darul vederii dumnezeieşti. Prin puterea acestui Har ei tămăduiau tot felul de boli şi suferinţe la oameni, izgoneau din ei diavolii şi chiar obligau fiarele sălbatice să li se supună, ceea ce însemnă minune a minunilor.

Aşa s-a supus leul, ca o făptură raţională a lui Dumnezeu, preacuviosului Gherasim de la Iordan. Aşa asculta un urs de Preacuviosul Serafim de Sarov, înţelegându-i cuvintele şi mişcările mâinii. Aşa s-au supus lupii marii nevoitoare a Bisericii Ruse, egumena mănăstirii Staroladojsk, Epraksia şi chiar au apărat-o. Unei alte mari nevoitoare din Rusia şi anume Eufrosina, nebuna pentru Hristos, i se supuneau păsările.

Iar când s-a îmbolnăvit grav şi a fost lăsată de oameni fără nici un ajutor, un corb îi aducea zilnic hrană, asemenea celui care altădată făcea acelaşi lucru pentru proorocul Ilie. În cartea, „Lavsaicon”, această culegere de istorii din vieţile Sfinţilor Părinţi, se povesteşte cum odată, în chilia marelui nevoitor şi făcător de minuni Macarie din Alexandria, a intrat o hienă, aruncându-i la picioare puiul ei orb.

Sfântul Macarie l-a luat şi scuipându-l în ochi, a săvârşit o minune. Puiul a văzut de îndată, iar mama, hrănindu-l, a plecat cu el. În ziua următoare, hiena i-a adus fericitului Macarie o piele mare de oaie, s-a lăsat în genunchi şi-a lăsat capul la pământ şi dându-i această piele, părea că-l roagă să o primească în dar, pentru tămăduirea puiului ei. Marele făcător de minuni a primit darul hienei, dar i-a interzis acesteia să nu mai mănânce oi de la oamenii săraci. Pielea sfântul Macarie i-a lăsat-o fericitului şi marelui Atanasie.

În toate aceste minuni neobişnuite oamenii sfinţi îl vedeau pe Hristos strălucind prin manifestările minunate ale Harului. Dar pentru faptul că îşi curăţeau întotdeauna toate simţirile lor de tot ce era pătimaş şi păcătos, pentru nevinovăţia lor sufletească, bine plăcuţii lui Dumnezeu îl vedeau pe Însuşi Hristos în strălucirea întregii Lui Slave Dumnezeieşti şi de la această vedere se umpleau de fericirea Raiului, încă aici pe pământ.

La această vedere minunată şi fericită ne cheamă pe noi, pe toţi şi pe fiecare în parte Sfânta Biserică, prin cuvintele arătate din canonul pascal. Ea ne cheamă să vedem pe Hristos strălucind, atât în manifestările minunate ale Harului Său, cât şi în însăşi înfăţişarea Lui.

Fie ca nimeni să nu caute acest din urmă mare bine - vederea lui Hristos însuşi, chiar aici pe pământ - imposibilă pentru noi, întrucât Domnul a vrut să ne dăruiască această moştenire prin cuvintele: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acelea este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Şi să nu fie această mare chemare a Maicii Bisericii noastre zadarnică pentru noi. Ca nişte copii ascultători ai ei, să răspundem la această chemare din toată inima. Să urmăm, cât nu este prea târziu, calea îngustă şi îndurerată, calea curăţirii neabătute a inimii noastre de patimi şi a împlinirii tuturor poruncilor lui Hristos, în scopul dobândirii mântuirii noastre şi a adevăratei fericiri veşnice.

Atunci Domnul va împlini asupra noastră, în toată puterea lor, cuvintele canonului pascal: „Să ne curăţim simţirile, şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii”, care cuvinte sunt în esenţă cuvintele lui Hristos: „Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 12/25 aprilie 1949)