Aspecte introductive

Relatarea evanghelică a Sfântului Ioan debutează cu un text aparte. În limbajul de specialitate e cunoscut drept „prologul ioaneic”. E un pasaj care mustește de metafore și vine să vorbească despre Fiul în relație cu Tatăl și despre Întruparea Lui într-o manieră aparte.

„Cuvântul”

Folosind un termen des întrebuințat de către filosofia greacă antică, pe care îl încreștinează, Îl numește „Cuvânt”. Ține să precizeze legătura ontologică existentă între el și Părintele: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Împreuna locuire în slăvile celeste a Tatălui cu Cuvântul este și ea semnalată prin intermediul cuvintelor: „Acesta era întru început la Dumnezeu”. Apoi, ucenicul iubit vine să vorbească despre copărtășia Sa la actul creației. Arată că toate s-au făcut prin El și nimic nu s-a făcut fără prezența și lucrarea Sa. Ba mai mult, insistă asupra faptului că: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. Dată fiind această calitate, îl definește ca lumină.

Ioan

Narațiunea alunecă apoi înspre Ioan și rolul său. Evanghelistul vine să vorbească despre Înaintemergător și mărturisirea pe care o oferă Acesta. Ține să sublinieze că nu era el Lumina, că a venit să vorbească despre Aceasta, pentru ca toți să creadă în El. Spre a evita eventualele răstălmăciri, revine, prin intermediul unei structuri pe care teologii o numesc chiasm, asupra mesajului enunțat anterior. Întărește, altfel spus, prin intermediul unei repetiții, cele deja prezentate: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”.

Slava și binecuvântarea Cuvântului

Primirea Cuvântului aduce cu sine un mare beneficiu. Evanghelistul ține să vorbească despre acesta. Să arate că cei care l-au primit, ori îl vor primi și vor crede în numele Lui vor avea puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu. Această calitate aduce cu sine nașterea întru Domnul, în Duh. Căci, după cum ține să arate, atunci când zice: „care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.” 

A crede, presupune a avea o încredințare. De aceea, Sfântul Ioan vorbește despre întrupare. Arată că aceasta a arătat lumii slava Sa. Aduce apoi în discuție despre mărturisirea lui Ioan, dar și faptul că lumea întreagă a luat „har peste har” din plinătatea lui. Pasajul se încheie apoi prin intermediul unei conexiuni cu legea veche: „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”.

În loc de concluzii

Dincolo de metafore și de mesajele cu caracter teologic, pericopa evanghelică din debutul relatării Sfântului Ioan vine să transmită un mesaj profund și peren. Vorbește despre întruparea Fiului. Nu înainte de a-L prezenta. Ni-L arată ca fiind deoființă cu Tatăl și insistă asupra contribuției Sale la crearea lumii. Vorbește apoi despre darul pe care L-a oferit acesteia prin actul întrupării. Posibilitatea îndumnezeirii prin har. Îl aduce în discuție, drept mărturie, pe Înaintemergător. Aidoma lui, suntem chemați fiecare a aduce o prețioasă mărturie cu privire la El, la roadele mântuirii și la jertfa Sa. Îndrăzniți!