Introducere

N-am să înțeleg, probabil niciodată ce i-a determinat pe Sfinții Părinți să adauge ca lectură evanghelică a Liturghiei Praznicului Învierii prologul ioaneic. Poate dorința de a arăta legătura strânsă existentă între actul Creației și modul în care a contribuit evenimentul Învierii la recalibrarea ei, o fi constituit elementul esențial, poate altul. În orice caz, e cât se poate de nimerit acest text aici. Vine să ne invite să ne gândim la începuturi. Vechi și noi. Căci dacă actul creației a reprezentat punctul de temei al lumii, cel al Ridicării din Morți vine să retemeluiască acest spațiu. Să ofere locuitorilor săi speranță și posibilitatea îndumnezeirii. Să-i aducă din nou la Tatăl și să le ofere posibilitatea de a-și recâștiga demnitatea de fii.

La început a fost Cuvântul...

Nu de puține ori privim cu superficialitate cuvântul și rostul său în viața noastră. Îl transformăm. Cu ușurătate, adesea, într-o armă. Uităm astfel că ne-a fost oferit ca instrument. Ca ustensilă. Și că, fiecare moment în care îl folosim ar trebui să ne gândim la El. Cuvântul cu „C” mare. Hristos. Cel prin care s-au făcut cerurile și pământul. Cel care a reprezentat nu doar forma de expresie a dorințelor Tatălui, ci și mijlocul de îndeplinire al lor. „Toate prin El s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut”, zice Evanghelistul Ioan. Și nu greșește. 

Unele voci ar putea obiecta. S-ar putea referi la om ca fiind creația propriu-zisă, directă, ca muncă a Divinului. Afirmația ar fi corectă, dar incompletă. Actul creației umane este el însuși precedat de sfatul Treimic. „Să facem om după chipul și asemănarea noastră”, se sfătuiesc cele Trei Persoane. Cuvântul e prezent atât sub aspectul anterior, cât și ca prezență personală. El este, de bună seamă și cel prin care Părintele își exprimă bucuria la sfârșitul fiecărei etape cosmogonice.

Cuvânt și Înviere – în loc de concluzii

Dragostea față de Tatăl și de lume va fi și cea care va aduce cu sine Întruparea, Patima și Învierea. Lucruri complexe și de finețe. Parte a unui plan divin atent ticluit, care vine să ne vorbească despre grija lui Dumnezeu pentru creația Sa. Cea din urmă e legată ombilical de Cuvânt și se proclamă prin El. De această dată, noi suntem cei care avem acces la acesta și suntem chemați a formula lucrurile cum se cuvine. Aidoma pruncilor care i-au așternut pe cale haine și ramuri de finic și-au strigat din străfundurile rărunchilor: „Osana”. Cu sinceritatea și elanul cu care au făcut-o ei, suntem și noi poftiți a lăsa ca din inimile noastre să se reverse bucuria conștientizării actului Învierii. A-L face accesibil și altora, care nu au avut, probabil, acces la cele la care noi avem. A molipsi de bucuria noastră pe cei cu care viața nu a fost, poate, suficient de generoasă. A nu lăsa ca peste sufletul nostru să se aștearnă colbul micilor răutăți cotidiene. A ne transforma inima într-un sălaș din care, precum din mormântul acela întunecat, lumina și bucuria să străpungă nu doar zarea imediată, ci chiar fruntariile lumii. A „condamna”, dacă se poate, întreaga lume la pace, har și bucurie. Mesajul e simplu: Hristos a înviat! Îndrăzniți!