Arhimandritul Sofronie

Să facem din rugăciune veşmânt sufletului

De aceea ne rugăm: „Fiule al lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi şi lumea Ta”. A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veşnicia. Când trupul stă să moară, strigătul „Iisuse Hristoase” devine veşmântul sufletului.

Credinţa pătrunde în adâncimi inaccesibile raţiunii

Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice. 

Rugăciunea inimii uneşte pe deplin omul cu Hristos

În năzuinţa noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanţa întregii noastre existenţe, suntem eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului.

Sămânţa sfinţeniei stă în năzuinţa de a deveni asemenea lui Hristos Dumnezeu

Dragostea mereu crescândă faţă de Hristos duce în chip firesc la experienţe care ne fac asemenea Lui; şi o panoramă inimaginabilă se va desfăşura înaintea ochilor noştri. Durerile lumii ne vor mâhni dureros. Vom uita trupul nostru şi, pe cât este cu putinţă, duhul nostru va trăi rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani. Acesta este începutul cunoaşterii lui Hristos, faţă de care Sfântul Apostol Pavel socotea toate celelalte lucruri drept pagubă. 

Hristos este Cel care îngrijeşte rănile noastre sufletești

Adeseori murim încetul cu încetul, şi în virtutea acestei experienţe treptate a morţii devenim din ce în ce mai capabili de a asuma tragedia istoriei umane şi de a sesiza taina Ghetsimanilor şi, poate chiar şi a Golgotei.

„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

Dacă Îl recunoaştem ca măsură a tuturor lucrurilor, trebuie să admitem şi că toate cele afirmate despre umanitatea lui Hristos-omul reprezintă plinătatea posibilităţilor naturii umane, în general. 

Ascultare şi libertate

Ucenicul se încredinţează părintelui său şi depune toată osteneala spre a-l asculta, pentru că a înţeles din experienţa proprie că priceperea lui este neînsemnată, iar lupta duhovnicească cea nevăzută are legile ei pe care el încă nu le cunoaşte.

Rugăciunea – focul care luminează și aprinde inimile noastre

Nu e lucru simplu să menţinem rugăciunea, fiind înconjuraţi de apele îngheţate ale lumii care nu se roagă. Hristos aruncă Focul Dumnezeiesc pe pământ, iar noi ne rugăm Lui ca el să aprindă inimile noastre astfel ca să nu fim biruiţi de frigul cosmic, ca nici un nor negru să nu stingă flacăra strălucitoare. 

Coborârea minţii în inimă

Coborârea minţii în inimă este, de fapt, o împreunare a minţii cu inima, pecetluită de lacrimi de smerenie şi de o dulce simţire a iubirii dumnezeieşti. Coborârea minţii în inimă ‒ adică întoarcerea energiei spre esenţă ‒ constituie vindecarea minţii.

Să-L chemăm pe Dumnezeu în fiecare ceas al vieţii noastre!

Invocarea Numelui Său poate bucura sufletul; şi acest lucru e preţios. Dar nu trebuie să ne oprim la jumătatea drumului. Viaţa noastră pământească e scurtă. Trebuie să folosim fiecare ceas pentru a înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu.

Pagini