Copleșiți de scârbă față de răul din noi, flămânzim și însetăm să devenim asemenea lui Dumnezeu în sfânta smerenie, și în această năzuință stă sămânța sfințeniei. Dragostea mereu crescândă față de Hristos duce în chip firesc la experiențe care ne fac asemenea Lui; și o panoramă inimaginabilă se va desfășura înaintea ochilor noștri. Durerile lumii ne vor mâhni dureros. Vom uita trupul nostru și, pe cât este cu putință, duhul nostru va trăi rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani. Acesta este începutul cunoașterii lui Hristos, față de care Sfântul Apostol Pavel socotea toate celelalte lucruri drept pagubă. Pentru a dobândi pe Hristos și a ajunge la învierea din morți, era gata să respingă orice alt câștig. Sfântul Pavel vorbea astfel nu ca și cum „ar fi dobândit deja” îndreptarea, ci pentru că „tindea la cele dinainte, alergând la țintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus” (cf. Filipeni 3, 7-14).

Prin urmare, dacă marele apostol Pavel n-a „dobândit deja”, nici noi nu ne vom putea pune cu îndrăzneală pe același plan cu Hristos. O anume paralelă trebuie să existe însă. Este esențial pentru noi toți să avem cel puțin o asemănare fragmentară, dacă vrem să ne numim creștini. Dar Sfântul Pavel aspira după o asemănare mai desăvârșită și îi îndemna pe corinteni să-l imite (cf. I Corinteni 4, 16). Prin urmare, trebuie să alungăm teama, să lăsăm slăbiciunea inimii deoparte, și să urmăm în duh pe Hristos, ca să putem moșteni viața veșnică în adevărata cunoaștere a Tatălui Ceresc și a lui Hristos, pe Care El, Tatăl, L-a trimis în lume (cf. Ioan 17, 3).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 111)