Desigur, adevărata rugăciune nu vine dintr-odată. Nu e lucru simplu să menţinem inspiraţia, fiind înconjuraţi de apele îngheţate ale lumii care nu se roagă. Hristos aruncă Focul Dumnezeiesc pe pământ, iar noi ne rugăm Lui ca el să aprindă inimile noastre, astfel încât noi să nu fim biruiţi de frigul cosmic, ca niciun nor negru să nu stingă flacăra strălucitoare.

Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună şi, nu în ultimă instanţă, singurul mijloc autentic în acest scop. În actul rugăciunii mintea omenească îşi găseşte expresia ei cea mai nobilă. Starea mentală a unui om de ştiinţă angajat în cercetare, a artistului care creează opere de artă, a gânditorului cufundat în filosofie – chiar şi a teologilor de profesie, care-şi propun învăţăturile lor – nu poate fi comparată cu starea omului de rugăciune ajuns faţă în Faţă cu Dumnezeul Cel Viu.

Oricare gen de activitate mentală cere mult mai puţină încordare decât rugăciunea. Putem fi în stare să lucrăm zece sau douăsprezece ore, dar sunt suficiente numai câteva clipe de rugăciune şi, iată, suntem deja epuizaţi.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 71-72)