Până ce ajungem la suprema libertate față de patimi pe acest pământ, suferința și mila pot slei trupul, dar numai trupul moare. „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28).

Putem spune că și astăzi umanitatea luată ca întreg nu a fost educată în creștinism și continuă să se târască ducând o existență aproape animalică. Refuzând să accepte pe Hristos ca Omul Cel Veșnic și, încă și mai important, drept Adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al nostru – indiferent ce formă ia acest refuz și indiferent sub ce pretext – pierdem lumina vieții veșnice. „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru că Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17, 24).

Acolo, în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, trebuie să locuiască mintea noastră. Trebuie să flămânzim și să însetăm pentru a intra în această minunată Împărăție. Atunci vom birui în noi înșine păcatul refuzului iubirii Tatălui, iubire descoperită nouă prin Fiul (cf. Ioan 8, 24). Atunci când Îl alegem pe Hristos, suntem purtați dincolo de timp și de spațiu, dincolo de aria până la care se extinde ceea ce denumim prin termenul „tragedie”.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 45)