Ioanichie Bălan

Ieroschimonahul Onufrie Frunză – singura lui predică erau faptele și rugăciunea

Preotul din acel sat i-a luat şi Molitfelnicul, epitrahilul şi crucea, ca să nu poată citi la vreun credincios. Dar văzând că Părintele Onufrie se smereşte, vine ca un simplu credincios la biserică, cântă Duminica la strană, nu caută bani şi altele asemenea, pe urmă i-a dat înapoi şi Molitfelnicul, şi epitrahilul şi crucea, şi îl lua peste tot cu el, la înmormântări, la botezuri şi la toate slujbele, dându-i şi cele de nevoie.

Protosinghelul Iosif Rusu – la Judecată, de partea noastră vor sta toți cei cărora le-am făcut bine

„Vai, tată, ce o să facem noi la Judecată? Acolo toate faptele noastre ne vor ieşi înainte! De aceea avem nevoie de rugăciune, de smerenie, de lacrimi şi metanii. Să te rogi, tată, să te închini lui Dumnezeu, să îndemni, să faci milostenie. Dacă nu ai ce da, măcar un cuvânt bun să dai săracului, să nu plece nemiluit, că Dumnezeu îl trimite spre mântuirea noastră.”

Ieroschimonahul Onufrie Frunză, un stâlp al monahismului din România

Părintele Onufrie era un om de rugăciune, de tăcere şi de smerenie, un părinte cu viaţă sfântă, care ne-a zidit duhovniceşte pe toţi. Zicea un ucenic: „Părintele Cleopa a propovăduit pentru Dumnezeu, iar Părintele Onufrie a tăcut pentru Dumnezeu”. Iată două căi care duc la mântuire!

Protosinghelul Vichentie Mălău lua aminte de sine şi nu judeca pe nimeni

Lucrând într-o zi cu fraţii la grădină şi observând pe unii că râd şi vorbesc de rău, a suspinat în sine şi-a zis: „Ei, fraţilor, mi-aduc aminte ce zicea Sfântul Pavel: «Niciodată nu am scos cuvânt deşert din gura mea». Iar eu, ticălosul, întotdeauna clevetesc, cârtesc, vorbesc de rău pe fratele meu şi râd, în loc să plâng pentru păcatele mele. Vai mie, fraţilor, se apropie ceasul morţii mele şi nu ştiu ce răspuns voi da înaintea lui Hristos!”.

Ieroschimonahul Onufrie Frunză a scăpat de ispite prin post şi rugăciune

„În ultimii ani, auzeam nişte cântări bisericeşti – prohodul, axioane, heruvice... –, care mă însoţeau când mergeam și veneam de la biserică, iar uneori le auzeam şi în chilie. Toate erau de la diavoli.” Pentru a scăpa de aceste ispite, părintele a cerut sfatul bătrânilor, apoi a fost să se închine pe la sfinte icoane făcătoare de minuni, pe la sfinte moaşte şi a ţinut mult timp post fără ulei, mâncând o singură dată în zi puţină pâine muiată în ceai.

Ieroschimonahul Paisie Olaru – duhovnicia, cea mai grea misiune din viaţa de mănăstire

Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viaţa de mănăstire. De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredinţat. De el depinde călugăria fraţilor de mănăstire. Cu dezlegarea lui se împărtăşesc şi călugării şi mirenii şi tot cu dezlegarea şi pe garanţia lui se hirotonesc candidaţii la preoţie. Mare răspundere are un duhovnic şi de aceea el se mântuieşte mult mai greu decât un călugăr sau un mirean.

Să ne sfătuim duhovniceşte cât mai avem timp! (Protosinghelul Ioil Gheorghiu)

Cât timp mai ţinem umbră pământului şi cât ne îngăduie Mântuitorul să trăim în trup, mai veniţi să ne sfătuim duhovniceşte. Că zice Sfânta Scriptură: „Mântuirea stă întru multă sfătuire!”. Şi iarăşi: „Cei ce nu se sfătuiesc, cad ca frunzele” (Pilde 11, 14). 

Schimonahiile Fevronia, Sofia şi Olimpiada – mătușile poetului Mihai Eminescu

Aceste trei călugăriţe erau model în Mănăstirea Agafton, căci se rugau şi posteau împreună, mergeau la biserică împreună şi trăiau în multă smerenie şi dragoste. Pe lângă rugăciune şi lucrul mâinilor, se îndeletniceau şi cu scrierea şi citirea sfintelor cărţi, dând o educaţie deosebită nepotului lor Mihai, care poposea adesea la chiliile lor.

Arhimandritul Irinarh Roset ținea ascuns darul rugăciunii lui Iisus

Pe când şedeam în pustie, acei 12 ani, mă rugam lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui ca să-mi dăruiască şi mie acel sfânt dar. Şezând eu într-o noapte la rugăciune, la miezul nopţii, de năprasnă s-a luminat chilia unde şedeam şi m-a împresurat împrejur cu o văpaie de foc, dar nu mă ardea; şi am început în inima mea a striga tare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Iar eu m-am înspăimântat şi m-am temut ca nu cumva să fie înşelăciune drăcească.

Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu, care ne păzește și ne îndrumă

Când conştiinţa te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conştiinţa prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. 

Pagini