Stareţul Neonil şi-a închinat din copilărie viaţa lui Hristos. Învăţătura de carte şi adâncul Sfintelor Scripturi le-a deprins de la renumiţi dascăli ai Mănăstirii Neamţ, ieromonahul Iosif şi schimonahul Platon, iar meşteşugul nevoinţei călugăreşti l-a învăţat de la cei mai buni duhovnici ai soborului. Se spunea despre dânsul, precum însuşi lucrul l-a adeverit, că pe toţi dascălii şi duhovnicii săi i-a întrecut.

Arhimandritul Neonil, în toată viaţa sa, a fost foarte râvnitor pentru casa Domnului. În anul 1821, când multe biserici şi odoare erau jefuite şi distruse de răsculaţi, el a fost rânduit de stareţul Mănăstirii Neamţ, arhimandritul Ilarie, să ascundă în pădure icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. După aproape doi ani de zile, tot sfinţia sa a fost trimis să aducă din nou icoana Maicii Domnului în mănăstire.

În acelaşi an (1821), când Mănăstirea Secu era incendiată de turci şi tezaurul zidit într-o tainiţă, părintele Neonil, luând poruncă de la stareţ, s-a furişat noaptea sub ziduri împreună cu pustnicul Zosima, a spart peretele şi a ascuns tezaurul cu toate sfintele vase în pădure, salvându-le astfel de foc şi de profanare.

Blândeţea inimii sale şi iscusinţa în Sfintele Scripturi au făcut din arhimandritul Neonil un duhovnic renumit în Mănăstirea Neamţ şi în toată Moldova. Mai ales la Iaşi, cât a fost preot la catedrală, ajunsese duhovnic şi sfetnic de taină, atât domnitorului şi mitropolitului, cât şi la o mare parte din locuitorii oraşului. Bogaţi şi săraci, mireni şi călugări, învăţaţi şi oameni simpli, ţărani şi orăşeni, toţi îl căutau şi îşi hrăneau sufletul din învăţăturile sale, „căci era dulce la cuvânt şi la toţi primit şi iubit”.

Odată, a alergat la arhimandritul Neonil un datornic din oraş care datora Mitropoliei suma de 40.000 lei, rugându-l să mijlocească pentru iertarea lui. Deci, văzând părintele sărăcia datornicului, a mijlocit la mitropolitul Veniamin şi i-a iertat toată datoria.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 390)