Povestea fiilor săi duhovniceşti despre ucenicia sa:

– Viaţa duhovnicească în Mănăstirea Sihăstria acum 60 de ani era foarte aspră, datorită egumenului de atunci, Protosinghelul Ioanichie Moroi, care venise din Sfântul Munte. Rânduiala vieţii de obşte se respecta cu stricteţe. La biserică nu se dădea binecuvântare de slujbă dacă lipsea cineva, afară de cei bolnavi sau plecaţi în ascultare. Cel care nu venea noaptea la Utrenie, nu mânca a doua zi. Masa se dădea o dată pe zi, de post, la ora 3 după-amiază, afară de sâmbăta şi duminica. Chiliile erau foarte simple şi nu se încuiau niciodată, că nu era cine şi ce lua din ele. Toată grija era numai pentru suflet. Nimeni nu avea voie să aibă bani, avere sau ceva de mâncare pe la chilii. Toţi aveam un cuget şi un suflet, toţi eram la ascultare, toţi la biserică, toţi la masă. Era alt duh de pace pe vremea aceea şi toţi eram mulţumiţi!

Iar despre duhovnicul său zicea:

– Părintele Ioanichie Moroi era aspru cu sine şi iubitor de osteneală. Postea şi se ruga mult, mai ales citea Psaltirea. La biserică era nelipsit, avea mare dragoste spre toţi şi ne citea zilnic cuvânt de învăţătură la trapeză, când mâncam. El a slujit 20 de ani Sfânta Liturghie, zilnic, că era singurul preot. În cele patru posturi nu mânca decât numai sâmbăta şi duminica, fiindcă îl întărea darul lui Dumnezeu. Eu ştiu cel mai bine viaţa lui, că i-am fost ucenic de chilie chiar din prima zi când am venit, până în anul 1945, când s-a dus la Domnul. La chilie făcea sute de metanii pe noapte, ţinea mereu tăcere şi zicea permanent rugăciunea inimii, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Purta încălţămintea fără ciorapi, vară şi iarnă, şi dădea mâncare la toţi închinătorii care veneau la mănăstire.

Apoi a adăugat:

– Cel mai mult ne sfătuia să păzim aceste trei lucruri: să avem frică de Dumnezeu, să ne păzim mintea curată de gânduri şi imaginaţii rele şi să nu uităm rugăciunea „Doamne, Iisuse...”. Apoi ne îndemna pe fiecare să ne facem pravila şi canonul la chilie, să ne ferim de vorbirea cu femei, de vin mult şi de agonisirea de bani şi avere.

Spunea iarăşi Părintele Ioil:

– Odată, am intrat în chilie la părintele pe când se ruga şi, când m-a văzut, mi-a spus: „Închină-te şi fă metanii că, iată, Maica Domnului este aici de faţă şi mi-a spus că de azi înainte ia în grija ei mănăstirea noastră!”. Iar când eram obosit şi supărat de ispite, bătrânul mă mângâia cu aceste cuvinte: „Drăguţă, ai răbdare, fii în pace şi nu mai băga toate în seamă!”. Când mă întorceam de la ascultare, mă îmbărbăta cu aceste cuvinte: „Frate Ioane, ţi-o fi foame, ţi-o fi sete, eşti obosit! Ai nădejde, că ne întăreşte Maica Domnului! Roagă-te puţin şi culcă-te, ca să putem merge la Utrenie!”. Iar când greşeam câte ceva, îmi zicea cu glas blând: „Drăguţă, îmi dai voie să te ocărăsc puţin!”. Era foarte apropiat de noi toţi. De aceea, în orice clipă îţi deschidea uşa şi inima sa şi puteai să-i spui totul, fără frică. Aşa era părintele Ioanichie! A murit în mare lipsă de cele pământeşti şi de mai înainte şi-a cunoscut ceasul sfârşitului.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 684-685)