Blândul şi smeritul duhovnic, Ieroschimonahul Paisie Olaru, părintele nostru duhovnicesc şi ales povăţuitor către Hristos al multor suflete – călugări şi mireni –, s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani, primind la botez numele de Petru. Părinţii săi, Ioan şi Ecaterina, erau oameni săraci, dar cu multă evlavie şi frică de Dumnezeu, dând celor cinci copii ai lor o bună creştere duhovnicească. Tatăl său era pădurar, iar mama sa, casnică. După ce face şcoala primară, merge la armată şi ia parte la primul Război Mondial.

Fiind de mic ales de Dumnezeu pentru viaţa monahală, în anul 1921 a intrat în obştea Schitului Cozancea (Botoşani), unde se nevoieşte ca un adevărat sihastru aproape 30 de ani. În anul 1922, la 9 iunie, a fost tuns în monahism ca schimonah, primind numele de Paisie.

După câţiva ani de ascultare, se retrage la linişte în pădurea de alături. Aici îşi face o mică chilie cu paraclis de lemn şi duce viaţă pustnicească mulţi ani, crescând câţiva ucenici aleşi, printre care şi pe Arhimandritul Cleopa Ilie, cu toţi fraţii lui. Nevoinţa lui era aceasta: practica rugăciunea lui Iisus, iar noaptea citea la Psaltire; postea zilnic până seara, îngrijea de părinţii bolnavi din mănăstire şi nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii.

În anul 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie, 1947, a fost hirotonit preot şi apoi numit egumen al Schitului Cozancea, pe care l-a condus aproape un an de zile. Iubind liniştea, în anul 1948 s-a retras la Mănăstirea Sihăstria (Neamţ), ca duhovnic.

Între anii 1949-1953, se nevoieşte în Mănăstirea Slatina (Suceava), ca duhovnic, stareţ fiind Arhimandritul Cleopa Ilie. Din primăvara anului 1954, revine la Mănăstirea Sihăstria şi este duhovnic al întregii obşti şi a mii de credincioşi din toată ţara, timp de peste 30 de ani, până la sfârşitul vieţii sale.

Fiind foarte iubitor de singurătate şi de linişte, între anii 1972-1984 s-a nevoit la Schitul Sihla, ca sihastru desăvârşit, avându-şi chilia aproape de peştera Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Teodora. Aici se îndeletnicea numai cu rugăciunea, cu postul şi cu spovedania zilnică a călugărilor şi mirenilor, ajungând cel mai renumit şi căutat duhovnic din toate colţurile ţării.

Revenind din nou în obştea Mănăstirii Sihăstria, după doi ani, adică în toamna anului 1986, îşi fracturează piciorul drept şi rămâne imobilizat la pat în chilia sa până la sfârşitul vieţii. Pe lângă aceasta, se îmbolnăveşte de cataractă la ambii ochi şi îşi pierde în bună parte şi auzul. Cu toate acestea, bătrânul nu-şi pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu şi continuă să-şi mărturisească fiii săi duhovniceşti şi să dea sfaturi până în ultimele zile ale vieţii.

În noaptea de 18 octombrie 1990, la ora 4 dimineaţa, venerabilul duhovnic Ieroschimonahul Paisie Olaru îşi dă sufletul în mâinile lui Hristos, în vârstă de peste 93 de ani, înconjurat de ucenicii săi apropiaţi.

Aşa s-a mutat la lăcaşurile cereşti un mare duhovnic al monahismului românesc, fiind însoţit pe ultimul drum de numeroşi fii sufleteşti – călugări, ieromonahi, preoţi de mir, ierarhi şi credincioşi veniţi din toată ţara.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 700-701)