Odată un monah i-a spus Stareţului necazul său:

– Părinte, vreau să vă spun ceva care mi se întâm­plă. În mănăstirea noastră, după Pavecerniţă, când la arhondaric se spală cearşafurile, câţiva dintre noi adu­nă cearşafurile uscate, iar alţii le întind pe cele ude. Eu sunt dintre cei care adună cearşafurile care s-au uscat. Iar în seara când merg să adun cearşafurile, nu pot dormi ca în celelalte zile, pentru că simt o tulburare lăuntrică, care nu mă lasă să dorm, şi astfel îmi stric puţin rânduiala şi programul zilnic. Şi din pricina aceasta mă întristez.

– Ce faci? a întrebat Stareţul, neînţelegând ultimele cuvinte.

– Vreau să spun că fac ascultare cu tragere de inimă. Merg să adun cearşafurile cu multă bunăvoinţă, însă ştiu că nu voi putea să adorm imediat ca să mă scol devreme, astfel încât să îmi pot termina canonul, şi de aceea mă întristez. Cum se vindecă această întristare?

– La tine nu se vindecă această întristare, deoarece tu nu ai pus ca temelie ascultarea. Tu să nu urmăreşti să faci rugăciune, ci ascultare. Ţi-au spus fraţii să aduni cearşafurile? Tu să spui: „Să fie binecuvântat”. Să zi­cem că îţi micşorezi timpul de rugăciune cu o jumătate de oră. Dar atunci când vei merge să te rogi, Dum­nezeu îţi va dărui har îndoit pentru această lepădare de sine şi pentru ascultarea pe care ai făcut-o. Dacă te-ai ruga timp de trei ore, ai primi har, să spunem, de zece grade. Acum fiindcă ai micşorat timpul rugăciunii cu o jumătate de oră, crezi oare că nu te vei desfăta de rugăciune? Cu atât mai mult te vei desfăta, pentru că ai pus temelia pe care o cere rânduiala vieţii călu­găreşti. Am venit aici să facem ascultare, nu rugăciu­ne. Ascultare!

– Cred aceasta, a spus monahul, dar am o ezitare care îmi strică totul.

– În aceasta să te biruieşti pe tine însuţi. Să te biruieşti pe tine însuţi!

(Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 182-1183)