Motivele și pricinile plânsului stau în simțirea vinovăției și a păcătoșeniei noastre și în cele ce do­vedesc ticăloșia caracterului nostru față de menirea noastră universală. Încălcarea acestei datorii, dar și nemitarnica amenințare a dreptății dumnezeiești străpunge conștiința și în continuare, inima. Deoarece „inima” este apăsată, aceasta creează plânsul, starea de întristare pentru păcate. Dacă atunci se vor adăuga rugăciunea și osândirea de sine, care sunt considerate lucruri necesare, vor începe să vină la­crimile și se va schimba prima otravă, a iubirii de sine, în medicament mântuitor al vindecării; iar credinciosul va câștiga fericirea, despre care s-a spus: „Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere de Nicușor Deciu, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 83)