Spre deosebire de păcat, care are un caracter accidental, patima este păcatul generalizat, devenit obicei sau obişnuiţă. Patima nu este un singur păcat, izolat, ci „o activitate continuă şi statornică prin care săvârşim răul”, „un păcat devenit cronic, un lanţ greu de păcate” .

Din punct de vedere psihologic, prin patimă se înţelege, în mod obişnuit, „suferinţa sau aservirea individului la anumite atitudini”. Th. Ribot stabileşte o asemănare între patimă şi instinct. Fiecare patimă mare, spune el, se aseamănă unui instinct: ea este un automatism câştigat, care, atât cât durează, reacţionează cu o constantă uniformitate.

Deşi par să lărgească şi să îmbogăţească universul persoanei umane, în realitate, ele îl îngustează şi îl sărăcesc, prin egoismul exagerat pe care îl manifestă. Ele constituie o întoarcere exagerată spre exterior, spre vieţuirea după simţuri, adică prin partea cea mai superficială a fiinţei noastre, o ieşire a fiinţei noastre din regiunea adevărurilor ontologice, din legătura cu izvoarele existenţei şi o petrecere pe marginea prăpastiei nimicului, de la care, atunci când ne trezim, nu ne vine decât senzaţia de gol şi zădărnicie.

Patima reprezintă „o totală imanentizare a condiţiei umane şi cu o totală imanentizare a existenţei, aşa încât omul decade în dimensiunile firescului mult prea firesc şi pierde orice şansă de deschidere spre un orizont duhovnicesc, pierdere prin care făptura umană nu mai rămâne cununa creaţiei sau nu mai contează ca atare într-o ordine axiologică sub semnul major al spiritului” .

Iubirea patimii este de sine, dar de un sine fals şi ipocrit. „Dorul” patimii sau al pătimaşului este un dor de absolut, dar un absolut legat de propria sa persoană şi de satisfacţia sa, un dor de infinit, dar un infinit iluzoriu, fals, care, până la urmă se dovedeşte a fi neantul, cu toate tenebrele şi abisurile sale.

Dorul şi dorinţa nemărginită, manifestate mult mai violent, mai brutal în patimi, decât în păcat, sunt, de fapt, dor de existenţă, dar de o existenţă săracă şi în continuă şi profundă sărăcire, searbădă, ascunsă sub iluzia plinătăţii de existenţă, dor de sărăcie duhovnicească înfăţişată sub iluzia adevăratei vieţi, dor de moarte spirituală şi desfiinţare, prin impresia unei dorinţe de existenţă reală, prin toţi porii vieţii, de gustare a durerii şi morţii, sub masca vieţii de plăcere.

Dorul infinit, nemărginit al patimii, este îndreptat spre o ţintă falsă, care îi dă doar iluzia infinitului şi nu infinitul însuşi, este un dor întors nu spre Dumnezeu, ci spre lumea şi spre sinea sa egoistă, ca un centru exclusiv al lumii, un dor care până la urmă îl îndepărtează pe pătimaş şi de Dumnezeu şi de lume şi de fiinţa sa.

Mirajul patimii constă în faptul că „superficialul ne atrage ca ceea ce este mai profund, consistent şi durabil. Atracţia şi setea de satisfacţie a patimii este produsul amăgirii. Cu o sete infinită vrem „nimicul”, îl mărim, ne înflăcărăm de el, ne consumăm pentru el, ne mişcăm în zona lui, depărtându-ne de sursele pozitive ale existenţei.

Tocmai acest lucru îl vizează şi Sfântul Maxim, definind patima a fi „o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără o judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor” .

Cuviosul Isaia Pusnicul spune că patima este îndreptată în mod neraţional spre închipuirea binelui şi a răului. Închipuirea binelui mişcă pofta, iar cea a răului mişcă iuţimea. Cu toate acestea, patimile atrag toate facultăţile spirituale ale omului, orbindu-le şi robindu-le. Dezorganizarea pe care ele o produc în viaţa noastră sufletească şi duhovnicească, se manifestă prin aceea că toate aceste facultăţi se îngustează şi se pervertesc, în direcţia satisfacerii acestor plăceri trupeşti (cum este cazul, sentimentul), precum şi a clădirii de argumente şi sofisme în susţinerea lor şi a practicii îndelungate în ele (aşa cum se întâmplă cu voinţa şi sentimentul, care sunt aservite păcatului şi gândurilor păcătoase).

Patimile, fie trupeşti, fie sufleteşti, interioare sau exterioare, se produc şi lucrează după acelaşi mecanism ca şi păcatele, cu deosebirea că în patimă el se manifestă automat, fără deliberare şi cu o violenţă deosebită. La rădăcina sau originea lor stau aceleaşi cauze generale, însă dezvoltate până la paroxism. Literatura ascetică lasă totuşi impresia că „patimile sufletului îşi au rădăcina în oameni, în timp ce patimile trupului, în trup” .

(Preot Ioan C. Cristinel Teșu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, 1998)