Ce facem în privința gândurilor de hulă împotriva lui Dumnezeu, care îi atacă până și pe pustnici?
Cel mai cumplit lucru în războiul acesta este că nimeni care este ispitit astfel de vrăjmașul nu îndrăznește să mărturisească deplin gândul acela urechilor omenești, socotind că nici un alt om din lumea aceasta nu are asemenea cugete spurcate și hulitoare. Căci dacă și ucidere ar face cineva sau orice alt păcat rău, îndrăznește să mărturisească aproapelui un asemenea gând sau păcat. De aceea unii, ispitiți fiind de acest gând, se topeau pe picioare din pricina multei și nespusei întristări și deznădăjduiri și descurajări (...), dar să se izbăvească de gândul acela nu puteau, neînțelegând că orice om care este credincios și creștin adevărat din tot sufletul este nevinovat și neosândit de ispita aceasta.
De unde se întâmplă ca sufletul omului să spună adeseori înlăuntrul lui cugete și cuvinte rușinoase, necurate și spurcate fără de voie și fără învoire, adeseori cuvinte fără Dumnezeu și hule împotriva lui Dumnezeu Însuși și împotriva sfintelor, de viață făcătoarelor și înfricoșătoarelor Lui Taine, la vremea rugăciunii și a cuminecării cu Sfintele Taine, încât adeseori unii, din deznădejde și din descurajarea în fața unor asemenea cuvinte fără Dumnezeu și hulitoare, nu se mai socoteau pe ei a fi creștini, fiindcă aveau asemenea gânduri despre Dumnezeu, alții adeseori s-au oprit pe ei înșiși de la împărtășire, iar alții s-au gândit să se și omoare sau să se arunce în prăpastie, ca unii care au hulit pe Dumnezeu, nemaiavând, prin urmare, nici o nădejde de mântuire, având în minte cuvântul Domnului care zice: „Celui care va huli împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”[1]? De unde, deci, se întâmplă să vină acest gând și în ce chip poate omul să se izbăvească de el?
1. Gândul acesta se întâmplă multora din mândria lor, Dumnezeu îngăduind satanei să îi ispitească pe ei, pentru ca, smerindu-se, să vină la pocăință, lepădând cugetul înalt. Iar altora care sunt evlavioși și iubitori de Dumnezeu un asemenea cuget le vine din pizma diavolului. Fiindcă și unii cuvioși și virtuoși și nevoitori încercați, care petrec în pustie, se întâmplă uneori să cadă în acest gând.
2. Cel mai cumplit lucru în războiul acesta este că nimeni care este ispitit astfel de vrăjmașul nu îndrăznește să mărturisească deplin gândul acela urechilor omenești, socotind că nici un alt om din lumea aceasta nu are asemenea cugete spurcate și hulitoare. Căci dacă și ucidere ar face cineva sau orice alt păcat rău, îndrăznește să mărturisească aproapelui un asemenea gând sau păcat. Dar când omului îi veneau în minte aceste cugete, socotea că îndată pământul își va deschide gura lui și îl va înghiți sau foc din cer va coborî și îl va mistui. De aceea unii, ispitiți fiind de acest gând, se topeau pe picioare din pricina multei și nespusei întristări și deznădăjduiri și descurajări, se schimbau și se veștejeau la față și la trup, ostenindu-se cu tot chipul nevoinței și ostenelilor, cu postiri și dormit pe jos, dar să se izbăvească de gândul acela nu puteau, neînțelegând că orice om care este credincios și creștin adevărat din tot sufletul este nevinovat și neosândit de ispita aceasta.
3. Cum este cu putință să ne închinăm lui Dumnezeu și în același timp să Îl hulim? Este limpede că Lui ne închinăm, pe El Îl slăvim, pe El Îl chemăm în ajutor, la El alergăm, pe El singur Dumnezeu Îl cunoaștem, pentru El pătimim rele, pentru dragostea Lui suntem pedepsiți de dușmani și pentru credința în El suferim prigoană, pentru El am lăsat case și părinți, și mame, și frați, și surori, soții și copii[2], și însuși trupul nostru îl dăm cu râvnă pentru El la chinuri și la mucenicie. Cum atunci este cu putință ca noi să Îl hulim sau să Îl ponegrim pe Dumnezeul nostru pentru Care în fiecare zi murim[3]? Dar cugetul acesta nu este altceva decât pizma și zavistia diavolului, care vrea să ne pună piedică și să Îl lepădăm pe Dumnezeul nostru, dar nimeni, cum am spus mai înainte, nu poate și să se închine lui Dumnezeu și, în același timp, să hulească. Fiindcă nici elinii, nici demonii care aruncă hulele în suflet nu îndrăznesc să hulească împotriva Lui.
4. Dacă o asemenea hulă ar fi roada omului, ar fi limpede că am grăi și cu gura asemenea cuvinte. Dar acum am prefera să fim arși în foc decât să rostim acele hule cu gura noastră, de aceea, înțelegând aceasta exact și pricepând vicleșugul diavolului, să nu luăm seama la un asemenea cuget.
5. Și de aici trebuie să se încredințeze omul că asemenea ispită este străină de el, că propriile noastre patimi și propriile gânduri pe care le odrăslim înlăuntrul nostru, și anume, curvia, adulterul, lăcomia pântecelui, pizma, ura, zavistia, iubirea de arginți, clevetirea, vrajba, mânia și cele asemenea cu acestea, în puterea noastră stă să le facem sau să nu le facem, să le gândim sau să nu le gândim, dar acest gând al hulei și această ispită, pentru faptul că este străin nouă și demonic, nu îl putem împiedica. Și în toate cele pe care nu le putem împiedica suntem nevinovați și neosândiți de Dumnezeu. Căci ni se va cere socoteală de la Dumnezeu numai pentru patimile și gândurile asupra cărora avem putere și stăpânire, iar nu asupra celor pe care nu le putem stăpâni și nici nu avem puterea de a le împiedica.
6. Așadar, nimeni dintre bărbații care sunt în trup nu poate împiedica sau stăpâni acest gând hulitor și demonic, căci demonul, fiind duh netrupesc, aruncă asemenea cuvinte în urechile sufletului nostru netrupesc care nu voiește să le audă. Așadar, omul fără să gândească el însuși aceste cugete, dar socotind că acele cuvinte fără Dumnezeu sunt ale sufletului lui, se tulbură, deznădăjduiește, este sfâșiat în două, se împrăștie, se neliniștește și se aprinde, ca și când i-ar arde conștiința, până ce își pierde cu totul nădejdea vieții și mântuirii sale.
7. Și să nu își închipuie cineva că noi pentru amăgire, sau în glumă, sau cu vreun meșteșug, sau pentru mângâierea celor luptați de această ispită am spus acestea, dimpotrivă, le-am spus, ca unii care avem a da răspuns lui Dumnezeu Însuși pentru sfaturile pe care le dăm și ca unii care suntem convinși de bărbații sfinți că acesta este adevărul faptului. Despre acestea se aduce cuvânt și la vechii istorici[4], că a venit odată la Preafericitul Petru, Arhiepiscopul Alexandriei și Mucenicul, cineva dintre părinții de la Schit și i-a împărtășit acest gând, tulburat fiind cumplit de el. Preafericitul Petru i-a răspuns, zicând: „Mergi, fiule, și te îngrijește de celelalte păcate ale tale, iar pricina acestui cuget și judecata lasă-le asupra mea. Căci este limpede că oricine crede din tot sufletul și se închină lui Dumnezeu nevinovat este de acest gând. Este pizma, și odrasla, și sugestia diavolului, care vrea să ne împiedice și să ne facă să lepădăm lupta împotriva lui, și slujirea lui Dumnezeu și râvna față de El. Și ca să te conving pe tine, din istorisirea unui mare părinte, că un asemenea gând nu este al omului, ci al vicleanului diavol, ascultă un cuvânt de suflet folositor.
8. Căci odată am fost și eu tulburat de un asemenea gând și l-am pus înaintea slujitorului lui Dumnezeu și mărturisitorului Pafnutie, care m-a întărit zicând: „Chiar când eram în închisoare și când trupul meu era ars cu foc și cu munci și era strujit cu cârlige de fier, diavolul înlăuntrul meu spunea hule împotriva lui Dumnezeu, iar eu, certându-l, îi ziceam cu mânie: O! atotvicleanule diavol și uneltitorule a toată răutatea! Eu sângele meu și sufletul meu pentru Hristos l-am dat la moarte, ca să nu mă lepăd de El sau să Îl hulesc, iar tu cuvinte de hulă grăiești? Dacă eu hulesc pe Dumnezeul meu și Domnul, cum atunci mărturisesc pentru El acum, prin curgerile sângelui meu, și cum mă închin Lui? Dar este limpede că buna mărturisire și mucenicie a mea este, iar hula împotriva lui Dumnezeu a ta este și asupra ta se va întoarce!”.
9. Aceasta este istorisirea Preafericitului Petru către nevoitorul acela și am găsit-o în scrierea istoricului Filon, și ne învață pe noi că este cu neputință să ne izbăvim de un asemenea gând în alt chip decât dacă îl disprețuim și nu îl luăm în seamă, socotindu-l ca nimic, ca unul ce este străin de sufletul adevăratului creștin.
10. Dar și fericitul Pamvo mi-a povestit[5] că, fiind odată tulburat de un asemenea drac și rugându-se lui Dumnezeu, a auzit glas de sus zicând către el: „Pamvo, Pamvo, nu deznădăjdui pentru păcate străine, ci îngrijește-te de faptele tale, iar hulele vicleanului lasă-le asupra lui!”.
11. Acestea pe scurt vi le-am făcut cunoscute ca unor fii, ca să cunoașteți în ce chip puteți să vă izbăviți de cel viclean. Vă îmbrățișez pe voi în Domnul. Amin.
(Anastasie Sinaitul, Întrebări și răspunsuri, în curs de publicare la Editura Doxologia)
[1] Mt. 12, 32; Mc. 3, 29; Lc. 12, 10.
[2] Cf. Mt. 19, 29; Mc. 10, 29; Lc. 18, 29.
[3] I Cor. 15, 31.
[4] Mai departe, în § 9, istoricul la care face referire este un anume Filon. Potrivit lui G. Mercati, „Un preteso scritto di san Pietro vescovo d’Alexandria”, Rivista storico-critico delle scienze teologiche, I, 1905, pp. 162-180, reed. în G. Mercati, Opere minori (Studi e Testi 77), vol. II, Vatican, 1937, pp. 426-444, acest Filon nu este episcopul Carpasiei (Cipru) din secolul al IV-lea, cunoscut cu acest nume, nici Filon Alexandrinul, filozoful și exegetul evreu din secolul I.
[5] O scolie pe marginea manuscrisului Hieros. S. Sabbas 408 (cf. J. Munitiz, notele de la pp. 209-201 din ediția engleză, Anastasios of Sinai, Questions and Answers, CCT 7, Turnhout, 2011), atribuie §§ 10-11 tot Sfântului Petru al Alexandriei, însă este puțin probabil ca marele Pamvo să se fi născut atât de timpuriu și să-l fi cunoscut pe Sfântul Petru al Alexandriei, care a murit ca martir în anul 311.
Maica Domnului – smerenia care a încăput dumnezeirea
„Omul se teme de multa lumină, de deschiderea Cerurilor, de veșnicie”
Traducere și adaptare:Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro