Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cu­prinde o nelinişte şi nu mă pot ruga.

Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos, iar El le rezolvă. Şi văd că, pe măsu­ră ce trece timpul, deşi puterea trupească se micşo­rează, cea sufletească se măreşte, pentru că dragos­tea, jertfa, durerea pentru celălalt dau multă putere sufletească. Iată, în noaptea aceasta în care aţi avut priveghere, aveam puţin curaj, dar am prins putere de la durerea celorlalţi. Şi am stat în picioare toată noaptea până la Sfânta Liturghie, primind lume (Stareţul se referă la privegherea din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1993. Cu toate că era foarte chinuit de cancer, stând în picioare, sprijinit de un scaun, a dat binecuvântare la circa 30.000 de oameni ce au trecut pe la Suroti în acea zi). După aceea, şi înăuntrul bisericii am stat în picioare, dar n-am simţit oboseală pentru că mă durea pentru lume şi aceasta mă întărea. Iar tu să te rogi şi să te bu­curi, pentru că Hristos le va iconomisi pe toate.

În înfruntarea duhovnicească nu există mâhnire. Câtă durere n-am suferit acum cu lumea! Nu puteam trece aşa oricum peste problemele lor. Mă durea, sus­pinam, dar la fiecare suspin încredinţam problema lui Dumnezeu, iar pentru durerea ce o simţeam pen­tru altul, Dumnezeu îmi dădea mângâiere. Adică, prin înfruntarea duhovnicească venea mângâierea dum­nezeiască, pentru că durerea care are în ea nădejde în Dumnezeu, are mângâiere dumnezeiască. Altfel, cum va putea suferi cineva?! Cum m-aş fi putut des­curca cu atâtea câte aud? Mă doare, dar mă gândesc şi la răsplata dumnezeiască dăruită celor îndureraţi. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. De vreme ce există dreptate dumnezeiască şi răsplătire dumnezeiască, nimic nu se pierde. Cu cât se chinuieşte cineva mai mult, cu atât va fi răsplătit mai îmbelşugat. Dumne­zeu, deşi vede atâta durere pe pământ, chiar şi lucruri pe care noi nu le putem percepe, nu-şi pierde cumpătul ca noi oamenii. Ci îţi spune: „Suferi mai mult? Mai mult te voi şi iconomisi în cealaltă viaţă”. De aceea, El Se bucură, altfel cum ar fi putut suferi, să spunem, atâta nedreptate şi atâta răutate ce există? Dar Dum­nezeu are în vedere răsplata celor ce suferă şi poate – într-un anume fel spus – să sufere această durere mare. Noi însă nu vedem ce slavă va primi celălalt şi ne doare, de aceea şi Dumnezeu ne răsplăteşte cu dumnezeiască mângâiere.

Părinte, această mâhnire nu-l răpune pe om?

Nu. Omul nu este răpus atunci când înfrun­tă duhovniceşte o situaţie. La început se amărăşte atunci când aude că suferă cineva, dar după aceea vine mângâierea dumnezeiască drept răsplată şi nu i se distruge organismul. În timp ce amărăciunea pro­venită din mâhnire lumească aduce dureri de stomac etc., durerea duhovnicească nu vatămă organismul, pentru că are balsam dumnezeiesc.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 344-346)