Cuvântul lui Dumnezeu, pătruns în inimă și implantat acolo, dăruiește sufletului devotat bărbăție, tărie și putere pentru îndurarea ispitelor. Iar cuvântul duhovnicului reprezintă o sabie duhovnicească ce se silește să taie necurăția, dând naștere chinului și durerii inimii fiului duhovnicesc și cerând o renunțare smerită la voia proprie și multă răbdare.

Toate aceste dificultăți ‒ necesitatea ostenelii, a răbdării, a smeririi sinelui ‒ devin pentru mulți, care s-au obișnuit să caute în viață numai bucurii și plăceri, un obstacol pentru creșterea în viața duhovnicească, iar crucea mântuitoare, pe care fiecare om trebuie să o ia și să o ducă în mod conștient și cu dragoste, singura cu care ne putem rupe de atașamentele și slăbiciunile lumești, este respinsă ca o greutate cu neputință de dus.

Astfel, închinându-se și aducând cântări Crucii celei mărețe a lui Hristos și Patimilor Lui, prin care am fost mântuiți, în mod formal omul va ocoli cu îndemânare și inventivitate crucea sa personală, aducătoare de mântuire.

Din această cauză se întâmplă atât de des ca viața duhovnicească să fie substituită în mod înfricoșător cu joaca de-a viața duhovnicească.

Acest joc, dând naștere unor noțiuni false despre duhovnicie, începe să inunde lumea cu o pseudoduhovnicie. Iar Bisericii îi este din ce în ce mai greu să stea împotriva acestei calamități contemporane care, răspunzând năzuințelor lăuntrice ale oamenilor, îi abate de la calea mântuitoare a crucii, a urmării lui Dumnezeu, la căutarea propriului eu, care s-a dezvoltat deja în suflet și devine un paravan între om și Dumnezeu.

(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povățuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, București, 2013, pp. 16-17)