Când omul nu vrea să se mustre pe sine, va ajunge să-L învinuiască pe Dumnezeu Însuși

Cel ce dorește să afle adevărata smerenie și odihnă pentru su­fletul său trebuie să deprindă smerita cugetare, și va vedea că în aceasta e toată bucuria, și toată slava, și toată odihna, după cum în mândrie sunt toate cele dimpotrivă.

Ascultați ce spune Însuși Domnul nostru: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și sme­rit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iată că aici ne-a arătat, pe scurt, rădăcina și pricina tuturor relelor, precum și doctoria împo­triva lor, care este pricina a tot binele; ne-a ară­tat că semeția ne-a doborât, că nu este cu putin­ță să fim miluiți altfel decât prin lucrul potrivnic ei, adică prin smerita cugetare. Pentru că semeția naște nepăsare, neascultare și pierzare, după cum și smerita cugetare naște ascultare și mân­tuire a sufletului. Am în vedere adevărata cu­getare smerită, nu cea care este numai în vorbe sau în înfățișare, ci simțământul cel smerit care a prins rădăcini în inimă. Așadar, cel ce dorește să afle adevărata smerenie și odihnă pentru su­fletul său trebuie să deprindă smerita cugetare, și va vedea că în aceasta e toată bucuria, și toată slava, și toată odihna, după cum în mândrie sunt toate cele dimpotrivă. Pentru că, de ce am ajuns noi supuși tuturor necazurilor acestora? Oare nu din pricina nebuniei noastre? Oare nu din prici­nă că nu ne înfrânăm reaua noastră voie? Oare nu pentru că ne ținem de samavolnicia noastră amară? Și de la ce altceva? Oare nu era omul, în­dată după zidirea sa, în toată desfătarea, în toată bucuria, în toată odihna, în toată slava?

Nu era, oare, în Rai? I s-a poruncit să nu fa­că cutare lucru, iar el l-a făcut. Vezi ce mândrie? Vezi ce încăpățânare? Vezi ce nesupunere? După aceea, Dumnezeu, văzând atâta neruși­nare, zice: „Este nebun, nu știe să se îndulcească de bucuria Raiului. Dacă nu trece prin restriști, va merge și mai departe și va pieri cu desăvâr­șire. Căci dacă nu află ce este necazul, nu va ști nici ce e odihna”. Atunci, Dumnezeu i-a dat pla­ta de care era vrednic, și l-a alungat din Rai. Și omul a fost lăsat în seama iubirii sale de sine și a voii sale, ca acestea să sfărâme oasele lui, ca să se învețe să nu mai urmeze sieși, ci porunci­lor dumnezeiești, ca însăși suferința neascultării să-l învețe odihna ascultării, precum s-a zis prin prorocul: „lepădarea ta de credință te va pedepsi” (Ieremia 2, 19). Totuși, bunătatea lui Dumnezeu, precum am zis deseori, îl cheamă iarăși: „veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Ca și cum ar zice: „Iată că ați os­tenit, iată că ați pătimit, iată că ați cunoscut rele­le urmări ale nesupunerii voastre; veniți acum, întoarceți-vă; veniți, cunoașteți-vă neputința, ca să intrați întru odihna și slava voastră. Veniți de luați viață prin cugetarea cea smerită în locul semeței cugetări, cu care v-ați omorât. „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). De mirare e, frații mei, ce face mândria! Ce minune, cât de puternică este cugetarea smerită! Căci, ce nevo­ie era de toate aceste restriști? Dacă omul s-ar fi smerit de la început, dacă ar fi ascultat de Dumnezeu și ar fi păzit porunca, n-ar fi căzut.

După cădere, Dumnezeu i-a dat putința să se pocăiască și să fie miluit, însă grumazul lui a ră­mas neplecat. Pentru că Dumnezeu a venit, zicându-i: „Adame, unde ești?”. Adică „din ce slavă, la ce rușine ai ajuns?”. Și, după aceea, întrebându-l: „Pentru ce ai păcătuit, pentru ce ai călcat porunca?”, pregătindu-l prin aceasta să spună: „Iartă-mă!”. Însă el n-a avut smerenie! Unde este cu­vântul „iartă-mă”? N-a avut pocăință, ci dimpotrivă. Pentru că el se împotrivește și zice: „Femeia, pe care mi-ai dat-o Tu, m-a amăgit” – și nu a zis: „feme­ia mea m-a amăgit”, ci: „femeia, pe care mi-ai dat-o Tu, m-a amăgit”, ca și cum ar fi zis: „Necazul acesta, pe care Tu l-ai adus pe capul meu”. Pentru că așa se întâmplă întotdeauna, fraților: când omul nu vrea să se mustre pe sineși, nu va sta pe gânduri să-L învinuiască pe Dumnezeu Însuși. (Avva Dorotei)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 30-33)

De la același autor

Ultimele din categorie