Cei chemaţi de Dumnezeu şi îndemnaţi de cugetul lor să intre în viaţa monahală, să nu fie opriţi de nimeni. Duhovnicii sunt cei dintâi care pot hotărî calea fiilor lor duhovniceşti. Iar părinţii lor trupeşti nu au voie să se opună sau să-i căsătorească forţat, pentru a-i face să renunţe la viaţa monahală. Prin aceasta ei fac păcat înaintea lui Dumnezeu. Însă, în caz de nehotărâre, să ceară sfatul duhovnicilor bătrâni.

Deci, nici să fie opriţi, nici să fie trimişi forţat la mănăstire. Ci să se roage lui Dumnezeu cu post, cu metanii şi citirea Psaltirii şi să urmeze sfatul duhovnicului şi glasul conştiinţei. La fel şi cei ce doresc să fie preoţi de parohii, să nu fie opriţi, ci să fie îndemnaţi şi ajutaţi să urmeze seminarul şi teologia şi să ducă o viaţă creştinească înaltă, ca să fie vrednici a sluji lui Hristos.

Odinioară era o mare cinste şi bucurie ca părinţii să aibă un fiu preot sau călugăr, ştiind că se va ruga toată viaţa pentru mântuirea lor. Iar mamele, inspirate de Dumnezeu, îşi alegeau ele care din fiii lor să fie preoţi, care să se ducă la mănăstire şi care din copii să se căsătorească.

(Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate, II, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 160-161)