„În lume ispite veți avea, dar nădăjduiți în Mine!” Și iarăși: „Vai de cel prin care ispite va avea!”, zice Mântuitorul. Sigur că Dumnezeu ne-a copleșit cu iubirea Lui. Nu se poate să nu ai ispite! Dacă nu sunt ispite, nu este nici încununare! Și nu se poate să fie pom uscat, fără frunze de pom uscat! Sunt și ispite. Pentru că acesta este rostul de a-l mai ține pe dracul în lume: nu i-a mai rămas decât vârful cozii ca să ispitească pe oameni, cum spun Sfinții Părinți. Dar nu ca să-i doboare! De ce anume? Ca să-l precizeze pe om, unde este, cum este! Dumnezeu sloboade ispitele cu un foarte mare rost. Sunt foarte necesare! Diavolul lucrează indirect la mântuirea noastră!

Cine poate să zică că nu este păcătos? Dar să trăim și noi în nădejde și să facem ceva ca să scăpăm cu orice chip din mocirla în care ne aflăm! Vezi că nu poți să iubești desăvârșit? Ești în luptă o viață! La nivelul vieții e desăvârșirea. Dar să fii pe treapta scării care nu stă în noroi! Să nu fii în păcat! Și așa ești salvat! Iar mai departe te cațeri tu, căci ești pe scară. Lui Dumnezeu Îi place foarte mult să iubim pe vrăjmașii noștri. Îi place și completează El neputințele noastre.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Arsenie (Papacioc), vol. II, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 45)