Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnică e un dar ceresc

Oroarea de a ne vedea pe noi înșine așa cum suntem e ca un foc mistuitor. Cu cât mai sever își face acest foc lucrarea sa curățitoare, cu atât mai aproape de agonie e durerea noastră spirituală.

Păcatul nu este încălcarea standardelor etice ale societăților umane sau ale vreunei prescripții legale. Păcatul ne taie de Dumnezeul Iubirii Care ni S-a arătat ca Lumină în Care nu este niciun întuneric (cf I Ioan 1, 5). Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnică e un dar ceresc, unul din cele mai mari care există. El înseamnă că am pătruns deja într-o oarecare măsură în sfera dumnezeiască și am început să contemplăm – existențial, nu filozofic – omul așa cum este el în gândul lui Dumnezeu dinainte de creația lumii.

Oroarea de a ne vedea pe noi înșine așa cum suntem e ca un foc mistuitor. Cu cât mai sever își face acest foc lucrarea sa curățitoare, cu atât mai aproape de agonie e durerea noastră spirituală. Și totuși, în chip inexplicabil, lumina nevăzută ne dă o simțire a prezenței dumnezeiești înăuntrul nostru: o ciudată prezență tainică ce ne atrage spre ea, spre o stare de contemplație, despre care știm că e autentică pentru că inima noastră începe să zvâcnească zi și noapte în rugăciune.

(Arhimandritul SofronieRugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 48)

De la același autor

Ultimele din categorie