Noi, mai înainte de toate și mai mult decât orice, Îl iubim pe Hristos. Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai mult orice încălcare a armoniei.

Chiar dată fiind o îndelungată experiență și cunoaștere a mecanismului unor astfel de încercări, noi descoperim în noi înșine, nu fără frică, posibilitatea unei noi căderi. De aici rugăciunea cu plânset din adânc către Dumnezeu: „Vindecă-mă până la sfârșit!”. Și El vindecă. Iar inima cu bucurie mulțumește lui Dumnezeu: iubirea, care până atunci părea desăvârșită, s-a înălțat acum calitativ.

(Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, Editura Publistar, București, 2002, p. 17)