Iubirea este explicația Creației

Cum să-L atragem pe Hristos să se sălășluiască în noi dacă nu prin curăția inimii? Și cum să atingem această curăție, dacă nu prin lucrarea poruncilor? Și cum să săvârșim poruncile fără lacrimi, rugăciuni și osteneli?

Acum câțiva ani, m-am dus în Pustie, am intervenit eu, ca să gust aroma sfințeniei Asceților noștri și să primesc binecuvântare. Un prieten Pustnic m-a condus la Coliba altui Pustnic despre care aveam informații că era un om sfânt. Avea obiceiul să repete din adâncuri, ușor schimbat, cuvântul profetic: „O, Doamne, trimite-mi lumina Ta și adevărul Tău. Acestea m-au călăuzit și m-au adus pe mine în muntele Tău cel sfânt și în corturile Tale” (Psalmul 42, 3). Spuneau cei ce se nevoiau împreună cu el că era ciudat și aspru în cuvintele lui. I-am adresat întrebarea:

– Cum vă simțiți părinte sfinte, aflându-vă în acest mediu izolat și petrecând într-o tăcere aproape continuă?

– O, frate, mi-a zis. În tăcere se ascunde filosofia cea mai adâncă a creștinismului și se săvârșește în sufletul nostru o transformare negrăită. Netâlcuit este harul propriu duhului care tace și, prin această tăcere sfântă, atât de elocvent... Tăcerea, părinte, deține, în colonia noastră, taina sufletului nostru care are nostalgia patriei cerești. Sfântul Isaac Sirul spune că toate lucrările duhovnicești laolaltă nu se compară cu lucrarea tăcerii. Presupun că în cer tăcerea formează armonia mult grăitoare prin care duhurile sfinte și fericite se lărgesc la infinit, rotindu-se în lumi de lumină și dulceață nesfârșită în Dumnezeu... 

Credeți-mă, a continuat Pustnicul, că unul singur e adevărul care domnește de la marginea Tronului Măririi și se întinde până la cea mai mică umbră a celei mai neînsemnate făpturi: Iubirea. Aceasta este izvorul din care coboară veșnic din cetatea lui Dumnezeu râurile sfinte ale Harului „care udă toată făptura spre rodire de viață”. Aceasta este ceea ce a zis Împăratul-Proroc David: „adânc pe adânc cheamă” (Psalmul 41, 9) călăuzind din abis prin infinit, spre înfricoșătoarea vedere a Dumnezeirii. Cea care pe toate le încheagă și susține. Cea care naște și încălzește, însuflețește și călăuzește. Pecetea creației și simbolul Creatorului. Diamantul cel mare care scânteiază în fruntea diademei frumuseții inexprimabile a Celui Prea înalt. Iubirea este explicația Creației...

– Cum putem noi să dobândim în inimile noastre iubirea, părinte?, am zis eu întrerupând pe Ascet. Cum am putea să ne facem vrednici de iubirea Domnului noi, smeriții?

– Cum putem să dobândim iubirea!, a zis Pustnicul, mișcându-și capul și ștergându-și cu marginea veșmântului lacrimile care-i curgeau. Mă întrebați, adică, cum să reușim ca Hristos să se sălășluiască în inimile noastre (Romani 8, 11Ioan 1, 14). Cum altfel, frate, decât prin iubire? Cum să-L atragem pe Hristos să se sălășluiască în noi dacă nu prin curăția inimii? Și cum să atingem această curăție, dacă nu prin lucrarea poruncilor? Și cum să săvârșim poruncile fără lacrimi, rugăciuni și osteneli? Iertați-mă, mi-a zis Pustnicul. Vă amintiți ce spuneau Părinții noștri: „Dă sânge și ia duh”. Asta, cel puțin, o știu și eu, viermele pământului. V-aș mai spune și altceva, dar „înțelepciune grăim celor desăvârșiți” (I Corinteni 2, 6)...

Și am plecat, sărutând dreapta acelui Ascet, plină de bătături de la metanii...

(Teoclit DionisiatulDialoguri la Athos. Volumul I. Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1994, pp. 150-151)

De la același autor

Ultimele din categorie