Maica Domnului este persoana cea mai dragă tuturor aghioriților

Când monahii cântă „Cuvine-se cu adevărat” au sentimentul că se aseamănă cu îngerii, care stau înaintea tronului ceresc. Stau nemișcați și neacoperiți ca să dea cuvenita cinstire Preasfintei, care, și când vorbește, și când tace, și când poartă prunc, și când naște și când umblă prin Athos sau când duce la cer cererile noastre, nu face nimic altceva decât ni-L înalță și ni-L pogoară pe Dumnezeu.

Monahul are o legătură directă cu Preasfânta, este un vas primitor al dumnezeirii, fiindcă Dumnezeu a stătut în adunarea sfinților[1], Dumnezeu stă acolo unde stăm noi toți.

Când monahii cântă Cuvine-se cu adevărat au sentimentul că se aseamănă cu îngerii, care stau înaintea tronului ceresc. Stau nemișcați și neacoperiți ca să dea cuvenita cinstire Preasfintei, care, și când vorbește, și când tace, și când poartă prunc, și când naște și când umblă prin Athos sau când duce la cer cererile noastre, nu face nimic altceva decât ni-L înalță și ni-L pogoară pe Dumnezeu. Ea reușește să-L facă locuitor statornic al inimilor noastre.

Maica Domnului a noastră, Maica noastră este persoana cea mai dragă tuturor aghioriților și, aș spune, a tuturor monahilor. Fără ea, nu este cu putință ca monahul să facă fie și un pas în viața lui duhovnicească. Nu poate să silabisească Doamne Iisuse Hristoase, nici să învețe semnificația lui. Cu ajutorul Preasfintei, toate acestea devin trăiri adevărate ale fiecărui om, dar mai înainte de toate ale Bisericii care este mai autentică, mai sigură și mai adevărată decât noi.

Un monah încerca neîncetat să facă din rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul, conținutul minții și inimii lui. Dar fiindcă nu reușea a rugat-o pe Născătoarea de Dumnezeu să-L sălășluiască pe Domnul în inima lui prin aceste cuvinte. Între timp, gheronda lui nu-i îngăduia să gândească înțelesurile fiecărui cuvânt al rugăciunii, ci numai să urmeze cuvintele, fiindcă de multe ori, când ne ocupăm cu înțelesurile cuvintelor, se întâmplă să cădem în luptă, în împrăștierea minții, în tărăgănare sau în stări sentimentale. Alteori, confundăm simțirile omenești și propriile noastre trăiri cu darurile dumnezeiești. Ca să-l ferească de asemenea peripeții, gheronda i-a impus să urmărească numai cuvintele. Desigur, acela nu putea să înțeleagă semnificația cuvintelor lui gheronda lui, dar a făcut ascultare.

Într-o noapte, pe când era atât de mult sub impresia acestei nedumeriri, și-a amintit de Născătoarea de Dumnezeu și i-a zis: „Preasfânta mea Născătoare de Dumnezeu, gheronda al meu îmi spune să urmăresc numai cuvintele rugăciunii. Însă inima mea nu poate înțelege aceasta. Te las pe tine să mă ajuți și eu voi spune numai cuvintele, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”

Și-a continuat rugăciunea, așezat pe scăunelul lui, smerit și supus ca un ucenic, cu răceală în inimă, cumva obosit și oarecum dezamăgit, fiindcă timpul trecea și el nu putea să aibă progresul pe care îl dorea. Totuși în timp ce ședea, dintr-odată, a realizat că buzele lui nu mai murmurau nimic, numai inima lui zicea în continuu cunoscuta noastră frază liturgică cu milă și cu îndurări. Și aceasta a înțeles-o din ochii umezi și din inima lui zdrobită. Nu știa dacă dormea sau era treaz, știa numai că a surprins locul unde Se pogoară Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este milă și îndurare. Dumnezeu, neapropiat până în ceasul acela, Dumnezeu neînțeles, transcendent, neatins a devenit apropiat înlăuntrul inimii lui ca milă și îndurări. Mila seamănă cu marea, în care cade cineva și simte adâncimile ei. De îndată ce te realxezi și te predai valurilor ei, îndată vezi că nu te scufunzi, dimpotrivă, plutești. Îndurările arată că această mare nu este doar ceva căreia te predai pe sineți, ci și ceva care ți se oferă. Fiindcă îndurările sunt mișcările dumnezeirii către noi, sunt ieșirea din Sine a lui Dumnezeu, dumnezeieștile Lui energii care, intrând în inima noastră și în viața noastră, devin una cu noi. Mai precis, creatul pe care îl purtăm în trupul nostru și în sufletul nostru se unește cu necreatul și se îndumnezeiește.

Monahul care se roagă a intrat în mare, a văzut cât de mare este mila lui Dumnezeu, a înțeles că îndurările Lui sunt o iradiere continuă, o transmitere neîncetată a dumnezeirii, s-a unit cu Dumnezeu în ziua aceea. De atunci niciodată chiar dacă ar fi voit, nu a mai reușit să stăruie în voia lui. Născătoarea de Dumnezeu i-a dăruit lui acest mare dar. Același lucru îl va face și cu noi.

De multe ori, noi, oamenii spunem că am da lui Dumnezeu tot ceea ce am putea. Dar orice am da este nimic, fiindcă ce avem pe care să nu-l fi primit de la Dumnezeu[2]? Nimeni nu a dat ceva lui Dumnezeu decât numai ceea ce ne-a dat Acela. Prin urmare, orice I-am da, Îi aparține deja. Dar tot ceea ce El ne dă prin îndurările Sale, prin energiile Sale, devine avuția noastră. Dumnezeu nu-Și ia înapoi cuvântul, rămâne credincios. Ne dăruiește fără părere de rău harismele Lui și le face avuția noastră, folosul nostru, partea noastră. Să-i mulțumim Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu pentru toate darurile sale.  

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Ps. 81, 1.

[2] I Cor. 4, 7.

De la același autor

Ultimele din categorie