De când eram copil, mama ne ducea la biserică. Eram unsprezece copii și ea ne ducea pe toți la biserică. Copii fiind, îi spuneam că ne dor picioarele, că vrem să ieșim afară. Și mama ne zicea: „Mă, voi nu știți ce înseamnă rugăciunea și nu știți să vă rugați lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu. Asta-i rugăciunea voastră, când te dor picioarele pentru Hristos. Să-ți obosească trupul pentru Hristos, că nu știi să te rogi, că ești copil”.

Ceea ce mă impresiona la mama era rugăciunea ei. Mama vorbea cu Dumnezeu așa cum vorbea cu tata. Spunea: „Doamne, de ce găinile mele nu mai fac ouă? Vreau să hrănesc copiii aceștia!”, sau „De ce vaca nu dă lapte?”, sau „De ce a murit porcul de boală? Păi, Doamne, nu vezi că eu am aici de hrănit niște guri?”. Am învățat de la mama această relație personală cu Dumnezeu și am avut-o în închisoare, alături de relația cu mama.

Mama nu știa teologie deloc. Dacă o întrebai ce înseamnă Sfânta Treime, nu știa. Ea știa numai Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, dar ce înseamnă Sfânta Treime nu știa. Dacă poți să ai o credință din aceasta simplă, ești cel mai fericit! Nu mai ai nevoie de nicio teorie. Nimic nu te va putea sminti, nimic nu va tulbura credința ta. Pe mama n-au tulburat-o nici morțile copiilor ei, nici sărăcia, nici bogăția. Nu a fost ea bogată, dar în orice caz, am avut și perioade bune. Nici bogăția n-a trufit-o, nici sărăcia n-a înjosit-o, ci a rămas la fel de fidelă credinței și la fel de directă în relația cu Dumnezeu.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 159)