Cine se îngâmfă şi se semeţeşte cu faptul că este părtaş al harului este prădat de răutate fără să îşi dea seama, chiar dacă ar învia morţii, da­că nu recunoaşte că sufletul său este necinstit şi înjosit şi că el însuşi este sărac cu duhul. Mândriei îi stă împotrivă frângerea inimii și, mai presus de toate, mustrarea de sine. Cea mai mare nebunie este a te mândri cu darurile lui Dumnezeu; unii ca aceştia rămân lipsiţi de ele, ca unii ce sunt nevrednici. 

Nevoitorul mândru sea­mănă cu un măr care pe dinafară străluceşte de frumuseţe, dar este putred pe dinăuntru. Diavolul nu are nevoie să-l ispitească pe cel mândru, fiindcă acesta s-a făcut vrăjmaş şi potrivnic sieşi. După cum întunericul e străin de lumină, aşa e străin şi cel mândru de virtute. Orbiţi de mândrie, unii se socot sfinţi şi nu­mai în ceasul morţii, nenorociţii, îşi dau seama de pierzarea lor.

Cineva, luptat de gândurile mândriei, a scris pe un perete numirile celor mai înalte dintre vir­tuţi şi, citindu-le, suspina pentru sărăcia sa. Până la sfârşitul vieţii noastre se cuvine să ne amintim de păcatele noastre, dar fără amănuntele săvârşirii lor, mai ales când este vorba de păcatele trupeşti. Aducerea aminte de păcate usu­că gândurile mândriei. Pe curvari îi îndreaptă oamenii, pe cei vicleni – îngerii, iar pe cei mândri – doar Dumnezeu.

Cine nu are ascultare, nu-şi taie voia, nu rabdă mus­trări, necinstiri şi ocări, acela nu va putea dobândi smerenie adevărată. Din foc nu se naşte ză­padă: nici cei ce caută slavă pământească nu vor putea să se îndulcească de cea cerească. Sfântul Efrem Sirul a zis despre mândrie: „În omul plin de ea se sălăşluieşte în chip nevăzut cel rău”.

(Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 108-109)