Virtutea abia poate fi deosebită de răutate. Sunt una lângă alta ca frățiorii iubiți! La fel îngerii și demonii! Cu toții sunt duhuri, și ușor putem să-i încurcăm si să credem că îngerul este satana si că satana este înger, că sfântul este un păcătos și că păcătosul este un sfânt. Cu atât mai mult se poate face răul când urmează să ne judecăm pe noi înșine, pentru că ne judecăm potrivit cu inima noastră, potrivit cu voința noastră. Dacă vreau să dovedesc că ceea ce fac e corect, o dovedesc cu o mie și una de argumente. Nu există lucru mai puternic decât voia proprie a unui om.

De aceea nu e cu putință ca privegherea noas­tră, și mai ales rugăciunea noastră, să fie necunoscute de către Stareț (părinte duhovnic). E mai bine să nu facem nimic, decât să nu le știe. Nu e cu putință să alergăm înaintea lui, să-i ieșim în întâmpinare, și apoi el să ne pândească să vadă ce am facut. Trebuie să existe un dialog deplin, să stăm suflet lângă suflet și să grăim, dacă există, desigur, rugăciune. Dacă nu există rugăciu­ne, ne vom vedea unul pe altul, dar se va împlini zi­cala: „Înșală-mă ca să te înșel, să ne treacă timpul”. Vor trece anii, vom îmbâtrâni și vom avea nădejdea că Dumnezeu, poate, ne va mântui. Îl vom întreba pe Stareț: „Părinte Stareț, o să mă mântuiesc?”. Iar el ne va răspunde: „Da, copilul meu, te vei mântui”. Dacă ne va spune „Nu te vei mântui”, s-ar putea să le abandonăm pe toate.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre ascultare și priveghere, Editura Sfântul Nectarie, pp. 97-98)