După vederea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat și după dobândirea cu­noașterii celei dumnezeiești, părintele mărturisește că nu-L mai căuta pe Dumnezeu, ci căuta să se asemene lui Hristos și să fie schimbat, prefăcut de către El, pe care Îl cunoștea personal și duhovnicește. Ce mare adevăr teologic este acesta! Nu căuta „niciun Dumnezeu necunoscut, nelimitat, impersonal sau veșnic, ci pe Hristos”, și dorea să se asemene Lui și să se prefacă sub pu­terea acestuia.”

Însă, ca un mare teolog, părintele cunoștea prea limpede din experiență și primejdiile care provin din vederea acestei lumini nezidite. Ceea ce arată o teologie sigură, în care el avea discernământ. Nu se entuziasmează exagerat de ceea ce primise el ca pe un mare dar minunat, nu se lasă covârșit de un dezin­teres față de celelalte și își reperează pericolele ce provin dintr-un astfel de ma­re dar, între care se află și înșelarea minții, și slava deșartă.

Teologia sa cea statornică, neșovăielnică, se vede din faptul că, deși Dum­nezeu l-a învrednicit de o astfel de experiență mare și cu un dar rar întâlnit, vederea luminii celei nezidite, a împărăției lui Dumnezeu, a minunilor ce­rești, a comuniunii cu Dumnezeu, el este conștient că omul nu trebuie să ca­ute vederile, nu trebuie să încline singur către dorirea vederii lui Dumnezeu, către stările cele înalte, ci să-și coboare mintea lui în iad și să trăiască într-o pocăință din ce în ce mai adâncă, o durere după Dumnezeu, care curăță ini­ma de patimi și eliberează mintea de orice înșelare și orice închipuire, să simtă neputința și stricăciunea proprie, nevrednicia stării sale.

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 148)