Poate să fie frica o binecuvântare?

Atâta timp cât trăieşte după propria sa voie şi poftă, omul nu se teme de Dumnezeu, ci doar de lumea şi de oamenii în şi între care tră­ieşte, ca nu cumva acestea să îi fie obstacole în calea împlinirii sale personale. În momentul în care, fie prin intermediul unor evenimente fericite, fie negative, realizează rolul lui Dumnezeu în viaţa sa, începe să se teamă. Să se teamă de faptul că nici măcar el nu este aşa cum s-a crezut. Să îşi con­ştientizeze slăbiciunile şi vulnerabilităţile sale.

Pentru credinţa şi spiritualitatea ortodoxă, temerea de Dumnezeu constituie o virtute a vieţii. În Psalmul 110, versetul 10, citim că „începutul înţelepciunii este frica de Domnul”. Aceasta echivalează cu sentimentul conştientizării existenţei şi lucrării lui Dumnezeu, ca o instanţă morală abso­lută, de la care fiecare îşi primeşte încă din viaţă ‒ şi îşi va lua plenar după sfârşitul acesteia şi mai ales în viaţa viitoare şi veşnică ‒ plata ostenelilor sale, adică răsplata pentru faptele bune sau osânda pentru păcatele şi fărădelegile săvârşite în timpul vieţii acesteia. Atâta timp cât trăieşte după propria sa voie şi poftă, omul nu se teme de Dumnezeu, ci doar de lumea şi de oamenii în şi între care tră­ieşte, ca nu cumva acestea să îi fie obstacole în calea împlinirii sale personale. În momentul în care, fie prin intermediul unor evenimente fericite, fie negative, realizează rolul lui Dumnezeu în viaţa sa, începe să se teamă. Să se teamă de faptul că nici măcar el nu este aşa cum s-a crezut. Să îşi con­ştientizeze slăbiciunile şi vulnerabilităţile sale.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Familia creștină, școală a iubirii și a desăvârșirii, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 77-78)

De la același autor

Ultimele din categorie