Prin Înviere, omul îşi înveşniceşte existenţa sa stricăcioasă

Practica tinde să impună progresiv iubirea, ca mod de existenţă şi viaţă. Nu trebuie ca omul să existe şi să iubească, ci să existe pentru că iubeşte, în măsura în care o face.

Învierea a confirmat că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat. Dacă ne încredinţăm martorilor învierii lui Hristos, atunci relatările lor istorice funcţionează într-adevăr ca o Evanghelie: vestesc bucuria cea mare. Pentru că înainte de toate, Dumnezeu atunci încetează să fie un sens abstract, ipotetic şi o putere superioară inaccesibilă.

Dumnezeu are nume, este Persoană, existenţă personală. Rămâne negrăit şi necuprins ca fire sau esenţă, dar se face accesibil direct, prin experienţa relaţiei dintre lucrările Lui (creative şi istorice), care descoperă şi desemnează alteritatea Sa personală.

Dacă Învierea este un eveniment real, atunci Hristos este Dumnezeu şi Om, în mod deplin. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu Cel necreat şi omul creat pot să aibă un mod comun de existenţă, liber de graniţele firii lor create şi necreate: modul existenţei personale.

Este cu putinţă ca şi omul să existe prin Înviere, să-şi înveşnicească existenţa sa stricăcioasă ca o libertate personală din fire.

Aceste concluzii evanghelice despre mărturia Învierii pot, fără dificultate, să devină ideologii sau psihologii. Este însă cu putinţă şi să fie reconfirmate experimental, prin situarea practică în modul eclesiastic al existenţei, ca Trup al Bisericii.

Acest Trup, oricum ar funcţiona, se alcătuieşte nu pe baza „convingerilor comune” sau a calităţii morale uniforme, ci pe prioritatea absolută a unei experienţe practice. Practica tinde să impună progresiv iubirea, ca mod de existenţă şi viaţă. Nu trebuie ca omul să existe şi să iubească, ci să existe pentru că iubeşte în măsura în care o face. Să-şi tragă existenţa nu din fire, ci din relaţie.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumeniţa, 2007, pp. 213-214)

De la același autor

Ultimele din categorie