Purtăm crucea care mântuiește sau trăim împotrivindu-ne?

Zi de zi, să-şi ia omul crucea sa – crucea răbdării necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a îndurării amărăciunilor şi a bolilor, a acceptării tăcute a ocărilor, a ascul­tării depline şi fără rezerve, neîntârziate, de bună­voie, bucuroase, neînfricate, statornice.

Se ridică în mod natural proble­ma: cum să ne luptăm cu boala, ce să opunem pierzării care-i ameninţă pe cei ce merg pe aceas­tă cale? Răspunsul decurge din esenţa întrebării: smerenia, ascultarea faţă de cel obiectiv; asculta­rea pe trepte – faţă de oamenii îndrăgiţi, faţă de apropiaţi, faţă de legile lumii, faţă de dreptatea obiectivă, faţă de tot ce e bun în noi şi în afara noastră, ascultarea faţă de Legea lui Dumnezeu şi, în fine, ascultarea faţă de Biserică, de rânduie­lile ei, de poruncile ei, de lucrările ei de taină.

Iar pentru asta este nevoie de ceea ce se află la începutul căii creştine: „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine”.

Să se lepede... să se lepede zi de zi; zi de zi, cum se spune în manuscrisele cele vechi, să-şi ia omul crucea sa – crucea răbdării necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a îndurării amărăciunilor şi a bolilor şi a acceptării tăcute a ocărilor, a ascul­tării depline şi fără rezerve, neîntârziate, de bună­voie, bucuroase, neînfricate, statornice.

Şi atunci i se va deschide calea în împărăţia odihnei, „a preaadâncii cugetări smerite, ce nimiceşte toate patimile”. (Pr. Aleksandr Elceaninov)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 59)

De la același autor

Ultimele din categorie