Raiul este rânduit numai sălăşluirii omului

Întregul pământ se dăduse lui Adam, dar Raiul era sălaşul lui cel îndrăgit. Putea şi să iasă afară din Rai, dar pământul din afara Raiului fusese rânduit nu spre locuinţa omului, ci a dobitoacelor necugetătoare...

„Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem, ajutor asemenea lui. Şi a plăsmuit Dumnezeu încă din pământ toate fiarele ţarinii şi toate pasările cerului, şi le-a adus la Adam să vază ce nume le va pune; şi tot sufletul viu, cum l-a numit Adam, acesta este numele lui. Şi a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi tuturor pasărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului; dară lui Adam nu s-a aflat ajutor asemenea lui”. (Facere 2, 18-20)

Nici în acest pasaj nu trebuie să căutăm „contradicţia” pe care unii erudiţi raţionalişti socotesc că au găsit-o, deşi textul descrie facerea animalelor după facerea omului, contrazicând ordinea creaţiei din primul capitol. Subiectul acestui pasaj este numirea animalelor de către Adam şi doar în treacăt textul pomeneşte faptul că animalele fuseseră mai înainte făcute de Dumnezeu şi că nu erau un „ajutor asemenea” pentru Adam, ajutor care nu putea fi decât cineva de aceeaşi fire cu el (adică femeia, cum se arată în versetul următor).

Animalele sunt „aduse” la Adam fiindcă locul lor nu este în Rai, ci în pământul din afară; Raiul este rânduit numai sălăşluirii omului - o înainte-arătare a faptului că numai omul, dintre toate făpturile pământeşti, e destinat împărăţiei cereşti, în care se putea înălţa, din Rai, prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin scrie că Raiul era:

„un ţinut cu adevărat dumnezeiesc şi o locuinţă vrednică de cel făcut după chipul lui Dumnezeu. În el nu locuia nici o fiinţă necugetătoare, ci numai omul, plăsmuirea mâinilor dumnezeieşti.”

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă:

„Întregul pământ se dăduse lui Adam, dar Raiul era sălaşul lui cel îndrăgit. Putea şi să iasă afară din Rai, dar pământul din afara Raiului fusese rânduit nu spre locuinţa omului, ci a dobitoacelor necugetătoare, a celor cu patru picioare, a fiarelor sălbatice şi a târâtoarelor. Sălaşul împărătesc şi domnesc al omului era Raiul. Iată de ce au adus Dumnezeu animalele lui Adam - fiindcă erau despărţite de el. Că robii nu totdeauna stau înaintea stăpânului, ci numai când este trebuinţă de ei. Numindu-se animalele, îndată s-au scos din Rai, şi singur Adam a rămas în Rai.”

Sfinţii Părinţi tâlcuiesc numirea animalelor de către Adam în mod cu totul literal, văzând în ea arătarea stăpânirii omului asupra lor, netulburata lui armonie cu ele, ca şi o înţelepciune şi înţelegere, la întâiul om, care întrece cu mult toate cele cunoscute omului de atunci încoace. Iată ce scrie Sfântul Efrem despre aceasta:

„Cuvintele «le-a adus la Adam» arată înţelepciunea lui Adam şi pacea care se afla între animale şi om înainte ca omul să calce porunca. Căci ele au venit împreună înaintea omului, ca înaintea unui păstor plin de dragoste; fără teamă, după fel şi după chip, au trecut în cete pe dinaintea lui, nici temându-se de el, nici tremurând unul înaintea celuilalt... Nu este cu neputinţă omului să afle câteva nume şi să le ţină minte; dar a afla într-un singur ceas mii de nume, şi a nu da ultimelor numite numele celor dintâi, întrece puterea firii omeneşti şi este lucru foarte anevoios... Aceasta e lucrare dumnezeiască, iar dacă a fost făcută de om, i-a fost dată lui de către Dumnezeu.”

Cu alte cuvinte, acesta a fost semnul unei adevărate înţelepciuni dumnezeieşti în Adam. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Dumnezeu face aceasta voind să ne dea dovadă de multa înţelepciune a lui Adam. [...] Dar lucrul acesta s-a făcut nu numai ca să aflăm înţelepciunea lui Adam, ci ca să ni se arate, prin punerea numelor, că omul este stăpânul lor. [...]

Gândeşte-te cât de mare era înţelepciunea lui Adam, ca să poată pune nume atâtor neamuri de păsări, de târâtoare, de fiare, de dobitoace, şi tuturor celorlalte animale, domestice şi sălbatice, celor care trăiesc în apă, celor care ies din pământ, într-un cuvânt, tuturor animalelor, şi să pună fiecărui neam de animale numele propriu şi potrivit. [...] Gândeşte-te şi la aceea că au venit la Adam cu toată supunerea, ca la un stăpân, ca să primească nume şi leii, şi panterele, şi viperele, şi scorpiile, şi şerpii, şi toate celelalte fiare mai sălbatice decât acestea. Şi omul nu s-a temut de nici una dintre ele. [...] Numele date atunci animalelor dăinuiesc până astăzi, iar Dumnezeu au întărit aceasta, ca să ne aducem aminte necontenit şi de cinstea pe care a primit-o omul de la început de la Stăpânul universului, când toate animalele îi erau supuse, şi să ne aducem aminte şi de pierderea cinstei aceleia. Să ne aducem aminte de toate acestea, ca să punem pe seama omului vina că, prin păcat, şi-a tăiat puterea ce o avea asupra animalelor.”

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 118-119)

De la același autor

Ultimele din categorie