Copilul, atunci când este mic, nu face nimic, ci numai părinţii lui, din dragoste, se îngrijesc de mâncarea, de îmbrăcămintea şi de celelalte ale lui. Iar dacă uneori mai face câte o trebuşoară, aceasta nu înseamnă că prin ea răsplăteşte osteneala sau cheltuielile pe care le fac părinţii lui pentru el. Dar atunci când copilul creşte şi nu înţelege cât de mult i-au oferit părinţii lui, aceasta este foarte grav.

Mai demult, părinţii îl băteau pe copil, iar acela primea bătaia fără gânduri de împotrivire. De multe ori, el nici nu-şi dădea seama pentru ce lua bătaie. Astăzi însă, orice le-ai spune copiilor, ei îți răspund la toate cu „De ce?” şi îți vorbesc împotrivă. Nu au deloc simplitate, ci pe toate le trec prin sită. Dar harul dumnezeiesc nu vine astfel. Atunci când copilul nu-l simte pe tatăl său ca tată şi nu primeşte certarea lui, este un copil fals.

În familie, copiii trebuie să aibă respect atât faţă de părinţi, cât şi faţă de cei mai mari. Să simtă respectul, supunerea şi recunoştinţa faţă de cel mai mare ca pe o necesitate. Iar cei mai mari să aibă dragoste faţă de cei mai mici, să-i ajute şi să-i ocrotească. Atunci când cel mai mic îl respectă pe cel mai mare, iar cel mai mare îl iubeşte pe cel mai mic, se creează o frumoasă atmosferă familială. Tatăl meu adeseori îmi spunea: „Să faci ascultare de fratele tău mai mare”. Noi ştiam că tatăl nostru ne iubeşte pe toţi şi de aceea aveam multă îndrăzneală la el. Însă, față de fratele nostru mai mare, la care nu aflam dragostea tatălui nostru, făceam mai multă ascultare.

Atunci când soţii au dragoste între ei şi copiii au respect față de părinţii lor, viața în familie este paşnică, merge ceas. Într-o astfel de familie, niciodată fiul cel mai mare nu spune mamei sale: „Mamă, te rog ca lucrul acesta să nu-l mai faci”, sau: „De ce ai făcut aceasta astfel, iar pe cealaltă invers?”, şi nici tatăl nu vorbeşte mamei în felul acesta. Cel mai mare poate face glume cu cel mai mic, ca să-l facă să se bucure, însă cel mic nu trebuie să dobândească îndrăzneală prin bucuria ce o simte din gluma celui mare. Atunci când eram la Mănăstirea Stomiu şi coboram câteodată să cumpăr diferite materiale, un copilaş a cărui casă era lângă drum, de îndată ce mă vedea, venea lângă mine, iar eu îi sărutam mâna. Mai apoi se obişnuise astfel, iar atunci când mă vedea alerga şi-mi dădea el singur mâna să i-o sărut, iar eu i-o sărutam. Însă după o vreme părinţii lui mi-au spus: „Părinte, nu-i mai sărutaţi mâna, pentru că atunci când vede preoţi, aleargă la ei şi le întinde mâna ca să i-o sărute, iar dacă nu i-o sărută începe să plângă”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV - Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 142-144)