Să-i odihnim duhovniceşte pe oameni

Este trebuinţă de multă aten­ţie, de mult discernământ, ca să vedem lucrurile din multe părţi şi să-i odihnim pe oameni. Oare pe mine mă odihneşte să se adune oamenii la mine sau eu am dorit să văd atâta lume? Nicidecum, dar în această si­tuaţie în care ne aflăm, sărmanii oameni au nevoie de puţin ajutor.

Mai demult din zece, şase erau temători de Dum­nezeu, doi pe la mijloc şi doi nepăsători, dar şi aceştia aveau credinţă înlăuntrul lor. Astăzi nu mai este aşa nu ştiu unde va duce situaţia aceasta să încercăm, pe cât putem, să-i ajutăm duhovniceşte pe oameni aşa cum a fost atunci la potop, cu corabia lui Noe, tot astfel şi acum să ajutăm să scape câţiva, ca să nu se secătuiască duhovniceşte. Este trebuinţă de multă aten­ţie, de mult discernământ, ca să vedem lucrurile din multe părţi şi să-i odihnim pe oameni. Oare pe mine mă odihneşte să se adune oamenii la mine sau eu am dorit să văd atâta lume? Nicidecum, dar în această si­tuaţie în care ne aflăm, sărmanii oameni au nevoie de puţin ajutor. Eu Nu m-am făcut preot tocmai ca să nu am de-a face cu lumea şi iată că în cele din urmă am ajuns ca mai mult să mă ocup cu lumea. Dar Dumne­zeu ştie intenţia mea şi îmi dă mai multe decât mi-ar fi dat dacă aş fi făcut ceea ce m-ar fi odihnit. De câte ori nu mă rog Maicii Domnului să-mi iconomisească un loc îndepărtat, liniştit, unde să nu văd şi să nu aud nimic, ci să mă rog pentru toată lumea. Dar nu mă aude. Pentru alte lucruri de nimic mă aude. Văd că acum, când trebuie să vină lume la mine, Dumnezeu mă țintuieşte la pat cu vreo boală ca să mă odihnesc. Nu mai îmi dă dulceaţa ce o simţeam mai demult în rugăciune, pentru că nu m-aş putea despărţi de ea. Atunci, când venea cineva la Colibă, mă sileam să ies din acea stare duhovnicească (oarecând Stareţul, după o cercetare şi o stare duhovni­cească intensă pe care a trăit-o - simţea că se topeşte de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru om ca lumânarea ce se află într-un loc călduros - a primit vestire că nu trebuie să se lepede de a-i ajuta pe oameni. De atunci a pus ziua la dispoziţia oamenilor ce îl vizitau, iar noaptea se ruga pentru diferitele probleme ale lu­mii. Când însă mulţimea închinătorilor s-a mărit foarte mult, i-a venit gândul să plece într-un loc necunoscut, unde tot timpul să-l jertfească rugăciunii. Dar şi atunci, pentru a doua oară, a primit vestire de la Dumnezeu să rămână la Chilia sa, la Panaguda, şi să odihnească lumea).

Acolo, la Colibă îmi fac programul după dispoziţia oamenilor. Citesc înăuntru Psaltirea iar de afară oa­menii bat la poartă. Le spun: aşteptaţi un sfert de oră", dar ei strigă „Ei, Părinte, încetează rugăciunea Dum­nezeu nu se va supăra". Ai înţeles? Până acolo ajung. Dar nu numai că mă întrerup din rugăciune. Dacă ies, s-a terminat. Rămân cu ceea ce am făcut până atunci. Dimineaţa pe la şase şi jumătate-şapte trebuie să am terminată şi vecernia ca să fiu sigur. Lumină... de dimineaţă a sfintei slave. În vremea în care voi terminaţi utrenia eu termin şi rugăciunile cu Doamne Iisuse... pentru vecernie. Dacă apuc să iau anafura de diminea­ţă, bine. După aceea nici ceai nu mai apuc să iau. Ajung mort de oboseală, cad jos. Chiar şi de Paşti, în Săptă­mâna Luminată am ţinut până la al nouălea ceas şi am postit şi trei zile. Poţi, nu poţi, trebuie să poți. Într-o zi, nu ştiu ce piedici a avut lumea - poate a fost furtună pe mare şi n-a fost corabie - şi n-a venit nimeni la Colibă. Atunci am trăit o zi sinaitică precum odinioară în peştera Sfintei Epistimia (Stareţul a pustnicit în Sinai, în peştera Sfintei Epistimia între anii 1962-1964). Când marea are furtună, eu am linişte, iar când este liniştită, atunci eu am furtună.

Desigur că am posibilitatea să merg şi să mă liniş­tesc undeva. Ştiţi câţi mi-au spus că îmi vor plăti dru­mul să merg în California în Canada? „Avem sihăstrie", spuneau aceia „Să vii!" Dacă m-aş afla într-un loc necunoscut, aş fi ca în Rai. Nu m-ar şti nimeni, aş avea programul meu, aş trăi călugăreşte, aşa cum do­resc. Dar vezi că numai după ce se termină războiul te poţi elibera. Acum suntem în război, război duhov­nicesc. Trebuie să fiu în prima linie. Ce marxişti există, ce francmasoni, ce satanişti şi atâţia alţii! Câţi îndră­ciţi, câţi anarhişti, câţi înşelaţi vin ca să le pecetluiesc înşelarea lor! Şi câţi îmi trimit pe alţii, fără ca să le cre­eze probleme de conştiinţă, pe unii ca să scape de ei, iar pe alţii ca să nu scoată ei şarpele din gaură.. Dacă aţi şti cât de strâmtorat sunt şi din câte părţi! Mi-e gura amară din pricina durerii oamenilor. Cu toate acestea înlăuntrul meu simt mângâiere. Dacă aş pleca aş con­sidera aceasta ca şi cum aş pleca din prima linie, ca şi cum aş dezerta. Aş socoti-o trădare. Aşa simt. Oare am început pentru astfel de lucruri sau am început pentru a ajuta mănăstiri? Pentru una am început şi în altă par­te m-am aflat. Iar acum, iată cum mă lupt. Şi vezi, ce­lălalt nu vorbeşte. Oare prin aceasta nu arată că merge să distrugă Biserica? „Nu-i nimic", spune el. Merge şi cu unul şi cu altul, numai să se aranjeze. Dar cum să se aranjeze? Pe unul ca acesta îl aranjează în cele din urmă diavolul. Acestea sunt lucruri necinstite. Dacă aş vrea să fac şi eu cele ce m-ar satisface, oh, ştiţi cât de uşor mi-ar fi? Dar scopul este să fac nu ceea ce mă aranjează pe mine, ci ceea ce îl aranjează pe celălalt. Dacă m-aş gândi cum să mă aranjez, aş avea posibilitatea să mă aranjez în multe locuri. Dar pentru ca să te faci casnic al lui Dumnezeu, trebuie să fii „angajatul" lui Dumnezeu, iar nu „aranjatul" tău.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 24-27)

De la același autor

Ultimele din categorie