La post cea mai mare luptă o duce creştinul cu setea, nu cu foamea.
Ai auzit de Sfântul Cuvios Paisie cel Mare? Patruzeci de ani a trăit numai cu Sfânta Împărtăşanie.
Se împărtăşea o dată la 40 de zile şi nu-i mai era foame şase săptămâni! Şi mergând el odată prin pustie, tocmai în ziua în care a împlinit 40 de zile, a întâlnit un om care se tăvălea pe jos de foame:
– Văleu, mi-i rău la stomac! Văleu!
– Ce-ai păţit? l-a întrebat Sfântul Paisie.
– Părinte, de trei zile n-am mâncat.
– Şi ce-i?
– Am mare sete, mare durere înăuntru; ard, nu mai pot de sete!
Într-adevăr, la post cea mai mare luptă o duce creştinul cu setea, nu cu foamea. Începând de mâine seară sau de poimâine seară, dacă vrei să posteşti până la moarte, nu te mai luptă foamea, ci setea; setea şi slăbiciunea. Ameţire de cap, şi începi a te clătina ca omul beat. Dar să lupţi înainte, că nu mori! Şi l-a întrebat Cuviosul Paisie:
– Ce ai, frate, de câte zile n-ai mâncat?
– De trei zile, părinte.
– Apoi, atâta nevoinţă ai? Uite eu am astăzi 40 de zile de când n-am gustat nimic! Şi a auzit un glas:
– Paisie, nu te mândri! Tu posteşti cu darul Meu, iar acesta posteşte silindu-se pe sine; acum se învaţă a posti. Şi mai mare plată are el, care ţine trei zile, luptându-se cu puterea lui, decât tu, care posteşti cu darul Meu 40 de zile. Pentru că a se învăţa omul a posti este o luptă şi trebuie voinţă. Dai voinţă, iei putere! În măsura în care voieşte omul, Dumnezeu îl ajută.
Îmi povestea unul, săracul, care a stat într-o pădure: „Am ţinut post – zice – până sâmbăta, şi vineri seara spre sâmbătă atâta sete îmi era, că-mi venea gândul măcar să ling o frunză de aceea cu rouă. Dar am zis: Nu! Dacă am lins o frunză, am pierdut postul şi nu vreau”.
S-a luptat săracul până a doua zi aşa. Pe la ora zece, a adus oleacă de apă dintr-un pârâu şi a băut. Şi mă uitam: Care vrea şi are dragoste se luptă; şi după măsura voinţei şi a credinţei lui, Dumnezeu îi dă dar. Mai târziu nu mai simte atâta osteneală.
(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 108-110)
Despre Arhimandritul Cleopa Ilie
Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa”.
