Starețul avea o dorință atât de mare să-i vadă pe oameni venind la Sfânta Împărtășanie, încât, de îndată ce distingea o pocăință sinceră, nu punea canoane aspre. Arăta multă compătimire și îngăduință față de cei care se mărturiseau, însă nu putea trece cu vederea condițiile de bază pentru Sfânta Împărtășanie.

Astfel, în 1987 n-a îngăduit unei tinere să se împărtășească. Dar de două ori, când tânăra a venit spre Sfânta Împărtășanie, a observat ceva ciudat: deși i se dădea Sfânta Împărtășanie cu lingurița, în gura ei nu intra nimic. S-a cutremurat, s-a pocăit și a alergat să se mărturisească iarăși la Părintele Iacov.

Ceva asemănător s-a întâmplat cu un ziarist, care voia să se împărtășească, deși nu îi era de folos să o facă. Și precum povestește însuși Părintele Iacov: „în clipa când trebuia să-l împărtășesc, am șovăit și am strigat: «Sfinte al meu, Davidel». Atunci de la sfânta linguriță a ieșit o strălucire de aur, a trecut pe deasupra capului meu și s-a dus la Sfânta Masă”. Strălucirea aceasta pe care „a văzut-o, spunea Starețul, și un monah virtuos”, a fost dovada că Sfântul Duh n-a lăsat ca trupul și Sângele Domnului să intre în omul cel necurat. Persoana aceea, care avea o negreală pe față, arăta prin aceasta că are o oarecare legătură cu vrăjitoria, precum a explicat Părintele Iacov mai târziu. Discernământul lui era atât de mare încât chiar și unii oameni duhovnicești nu înțelegeau unele din atitudinile sale.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Țalikis, Starețul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 156)