Niciodată nu m-am gândit să scriu despre apariția Sfintei Parascheva în viața mea, însă acum, după aproximaiv 20 de ani m-am gândit că ar fi bine să fac acest lucru, neștiut de prea multă lume.

Era o dimineață frumoasă în Humulești, o zi de toamnă a anului 2002, în primul trimestru școlar, și urma să aibă loc ședința cu părinții, la liceu. Bineînțeles, ca orice elev și copil, mai aveam câte o notă proastă (mă refer la note de 5 și 6); știam faptul că atunci după ce mama se va întoarce de la școală - fiindcă ea mergea la ședințele cu părinții, tatăl meu fiind preocupat de treburile gospodărești - o să mă certe pentru aceste note mici. Mă frământam, ce să fac, cum să fac, ca atunci când va veni mama să nu mă găsească acasă pentru a mă dojeni, și astfel, îi va mai trece din supărare.

Ieșind afară, în curte, am văzut-o pe bunica mea, Maria, pregătindu-se pentru ceva anume. Nu știam pentru ce! Am întrebat-o: „- Ce faci, unde te pregătești?” Iar ea a răspuns: „- La biserică, este Sfânta Parascheva și e sărbătoare!” Auzind aceste cuvinte, m-am gândit în sinea mea: „- Ce ar fi să merg și eu împreună cu ea? Fiindcă, numai bine, pe când ne vom întoarce, va fi deja amiază, iar mama va fi acasă de ceva timp și totul va fi bine!”

Zis și făcut. În dimineața respectivă am pornit cu bunica la biserică, pentru prima dată la o Liturghie din care nu am înțeles nimic și care a durat destul de mult (așa credeam eu atunci). Am stat ca pe ace, nu aveam stare, nu eram prea obișnuit cu biserica, cu sfinții și cu credincioșii. Totul a trecut destul de greu, am ajuns acasă, și, bineînțeles, nu am scăpat de mustrarea mamei pentru notele mici, din contră, am mai căpătat și câte ceva în plus, fiindcă uneori, Sfintul Nicolae - care este și ocrotitorul duhovnicesc al bisericii din Humulești, ajunge uneori mai devreme la unii dintre copii, și nu cu daruri, ci cu o nuielușă. Dar, a trecut.

În duminica următoare, la fel. Bunica se pregătea pentru a merge la biserică, iar eu, neavând ce face - fiindcă terminasem temele pentru acasă - am zis să mai încerc o dată. Și am pornit din nou împreună la biserică. Deja bunica se uita nedumerită la mine, cum de merg la biserică, din proprie inițiativă. Ajunși la biserică, am stat fiecare la locul nostru iar eu am încercat să fiu mai atent. Dar parcă tot degeaba, timpul trecea la fel de greu. Dar, la final, la momentul împărțirii anaforei, părintele a observat faptul că sunt cam nou, mai ne-dus pe la biserică; m-a întrebat cum mă numesc, al cui sunt, unde învăț. I-am răspuns la toate întrebările, fiind foarte fericit în acea zi fiidcă m-a „băgat” preotul în seamă.

La fel au decurs lucrurile și în duminica următoare, însă parcă cu o dorință mai mare de a merge la biserică. Deja cumpărasem tămâie să pun în cădelnița preotului, iar slujba parcă a trecut mai repede și a fost și mai frumoasă. La fel, preotul m-a salutat și m-a întrebat dacă doresc să vin la cor și să particip la strană. Nu știam eu nimic pe atunci, însă am răspuns afirmativ. Și astfel am fost prezent la repetiții și activitățile bisericii. Începea să îmi placă tot mai mult.

Din clasa a X-a până în clasa a XII-a nu am lipsit niciodată de la aproape toate slujbele bisericii, iar dacă se întâmpla să am ore la liceu, nu mergeam la școală doar pentru a fi prezent la biserică. Iar profesorii de la liceul unde am învățat - Colegiul Tehnic „Ion Creangă” - profil (economic-contabilitate) din Târgu Neamț - cărora țin să le mulțumesc în mod deosebit, în special doamnei diriginte Brîndușa Andrei (actualmente director la Colegiul Național „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț - au înțeles aceste lucruri și nu îmi mai puneau absențe. Erau foarte înțelegători, iar eu îi pomeneam la slujbă. Totul era așa frumos, și este un lucru deosebit și special atunci când profesorii înțeleg elevii, îi sprijină și sunt alături de ei. Asta înseamnă să fii un om cu vocație; însă, din nefericire, multor cadre didactice le lipsește această vocație. A fi profesor nu e neapărat o meserie. Este că și preoția, o vocație a chemării la o slujire pentru oameni.

Lipseam aproape întotdeauna de la treburile casnice sau agrare, făceam orice pentru a ajunge la biserică pentru a da slavă lui Dumnezeu. Așa s-a întâmplat până în clasa a XII-a când a trebuit să iau o decizie, încotro să mă întrept, la ce facultate să merg mai departe. Și, după unele covorbiri cu profesorul de religie de la liceu - actulamente părintele Horațiu și cu părinții slujitori din Humulești - părintele Viorel Cojocariu, părintele Ioan Răduc și părintele Bogdan Ailenei - am decis să încerc să dau examen de admitere la vestita Facultate de Teologie de la Sibiu (înainte de dădeau probe serioase de admitere la discipline de specialitate), pregătindu-mă în acest sens. Când a fost să iau această decizie, părinții mei, oameni simpli de la țară, m-au susținut, însă au privit cu oarecare scepticism această decizie, știind și ei faptul că este destul de greu să intri la o asemenea instituție de învățământ universitar. Dar, am reușit.

În toate este voia lui Dumnezeu! Cu ajutorul Sfintei Parascheva am intrat la Teologie unde am finalizat studiile de specialitate, petrecând la Sibiu 11 ani deosebiți, în care am aprofundat cunoștițele teologice dobândite și care nu se vor uita niciodată. Sfânta noastră, a Moldovei, și a tuturor celor ce i se închină și o cinstesc cu multă evlavie, este grabnic ajutătoare. De asemenea, prima icoană cu Sfânta Parascheva am cumpărat-o din banii personali, pentru a putea fi așezată spre închinare credincioșilor, în ziua sărbătoririi sfintei, pe analogul din Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Iar icoana respectivă există până astăzi.

Astfel de frumos și de proniator a lucrat Sfânta Cuvioasă Parascheva în viața mea! De la o simplă ședință cu părinții, până în ziua de astăzi! Bucură-te Parascheva, mult folositoare!