Cuviosul Dionisie cel Mic „Scitul” (c. 470-545)

Al doilea mare teolog, cunoscut traducător de scrieri patristice şi călugăr plin de dragostea lui Hristos, pe care ni l-a dat Dacia Pontică, după Sfântul Ioan Casian, a fost Cuviosul Dionisie cel Mic, adică „Smeritul”, iar în limba latină „Exiguul”. Acest venerabil slujitor al Bisericii lui Hristos s-a născut în Sciţia Mică pe la anul 470 şi s-a călugărit din tinereţe la una dintre renumitele mănăstiri ale Eparhiei Tomisului, care au dat în secolele IV-VII numeroşi „călugări sciţi”, cunoscuţi în întreg imperiul ca teologi, asceţi şi apărători ai Ortodoxiei.

Unul dintre dascălii săi din tinereţe, pe care avea să-l evoce mai târziu în „Prefaţa scrisorii sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie”, tradusă în latină, a fost un anume Petru, ajuns la bătrâneţe episcop. Acesta fusese, probabil, egumenul mănăstirii dobrogene unde s-a călugărit Cuviosul Dionisie, căruia i-a fost părinte sufletesc şi care l-a deprins cu nevoinţa duhovnicească şi frica de Dumnezeu. Iată cu ce cuvinte pline de recunoştinţă, de smerenie şi duioşie, calităţi specifice sufletului nostru românesc, se adresează fericitul Dionisie cel Smerit dascălului său: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, Cuvioase Părinte şi podoabă aleasă a învăţătorilor lui Hristos, şi am mereu înaintea ochilor minţii râvna sfântă pentru hrana duhovnicească pe care o cheltuiaţi cu mine când eram copil, râvnă pe care nici spaţiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiţi o mulţumire pe care ştiu că nu pot să v-o dau la înălţimea cuvenită”.

Din Dobrogea, fericitul Dionisie, supranumit şi „Romanul”, se duce în Orient, la Mormântul Domnului şi în Asia Mică, apoi se stabileşte la o mănăstire din Constantinopol. Era un teolog ortodox desăvârşit şi cunoştea perfect limbile greacă şi latină. La cererea Papei Ghelasie de a i se trimite un călugăr învăţat spre a-i traduce în Apus canoanele Sinoadelor ecumenice şi unele opere patristice, Dionisie este trimis în Italia.

În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma. Aici intră în Mănăstirea „Sfânta Anastasia” şi ajunge traducător renumit din greacă în latină şi predă mulţi ani dialectica, împreună cu prietenul său Casiodor, la Universitatea Vivarium din sudul Italiei, Calabria.

Biograful şi prietenul său Casiodor spune despre fericitul Dionisie că era „de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al dogmaticii”. Era, de asemenea, „înţelept şi simplu, învăţat şi smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau”.

La Roma, Cuviosul Dionisie cel Mic (Exiguul) a trăit şi a scris sub zece papi, de la Anastasie II, până la Vigiliu. Fiind rugat – atât de păstorii Romei, care doreau să cunoască mai bine scrierile Părinţilor din Răsărit, cât şi de compatrioţii săi, călugării sciţi –, fericitul Dionisie cel Mic a tradus din greacă în latină scrieri ale Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei şi Proclu. Apoi traduce canoanele primelor patru Sinoade Ecumenice, în două ediţii; editează Decretele pontificale şi traduce vieţi de sfinţi precum Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul, Pocăinţa minunată a Sfintei Taisia şi Viaţa Sfântului Pahomie.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 40-41)