La Horăicioara, unde viețuia Cuviosul Irinarh Roset dimpreună cu ucenicul său Ioan, la mijlocul iernii, într-o noapte, a fost furtună mare, încât vântul le-a luat acoperișul chiliuței unde se nevoiau ei, rămânând numai cu podul. Iar a doua zi, de dimineață, au ieșit și se plimbau împrejurul chiliei, sfătuindu-se. Și-i spune Părintele Irinarh ucenicului: „Ioane, oare n-ar fi mai bine să coborâm la poalele muntelui, unde furtunile nu au putere, și acolo să facem o biserică și o mănăstire?”.

Ucenicul i-a răspuns: „Cu adevărat, cinstite părinte, dar de unde ai bani să faci acestea?”. Și cuviosul, zâmbind pe sub mustăți, l-a tras de mână spre chilie: „Ia vino-ncoace!”. Și intrând amândoi în odăiță, au mers la vatra unde ardea focul, la gura sobei şi, luând vătrarul, a dat focul la o parte şi a măturat cenuşa, scoțând cărămizile pe care ardea focul. Apoi luând și țărâna din gropuşoara pe care el singur a săpat-o, adâncă de trei palme, a scos ulcicuța cu cele 200 de lire pe care le-a primit de la stareţul Mănăstirii Neamţ, mai înainte de a veni ucenicul său, loan, și i-a arătat-o: „Iată că ne-a trimis Dumnezeu bani ca să facem mănăstire”.

Meșteșugul Mitropolitului Veniamin

Și dacă a văzut ucenicul, părintele a pus aurul la locul lui, în fundul gropii, a tras țărâna peste el și a lipit cărămizile bine cu var, trăgând focul la loc. Peste câteva zile, s-au pornit amândoi la Iași, să ceară mitropolitului blagoslovenie pentru a a începe construirea bisericii.

Mitropolitul l-a primit cu dragoste, căci îl știa de copilandru, dar și de când era tipograf în Mănăstirea Neamțului. S-a mirat de viața și bărbăția lui și s-a gândit să-l hirotonească arhimandrit și să-l țină pe lângă el, că avea nevoie de un asemenea om, căci era din neamul Roseteștilor, cu care se înrudea și dânsul. Dar nu i-a spus, fiindcă știa că nu va vrea să primească, și a socotit ca prin meșteșug să-l dobândească.

Și a doua zi fiind duminică și adunându-se mult norod la Sfânta Liturghie, mitropolitul, fără de veste, l-a hirotonit diacon. Iar a doua zi era un praznic și iarăși a slujit și l-a sfințit preot și arhimandrit. După Sfânta Liturghie, l-a poftit la masă și i-a spus mitropolitul părintelui Irinarh: „Cuvioase Irinarhe, știi pentru ce te-am hirotonit! Ca să petreci pe lângă mine și să-mi ajuți la bătrânețile mele. Îți voi da o mănăstire înafară de oraș, care are venit din moșiile ei o sută de mii de lei pe an și să fii cuvioșia ta egumen pe viață, numai să vii la Divan, să ne ajuți la judecăți și la alte nevoi”.

Blagoslovenie cu scrisoare și hrisov domnesc pentru ridicarea mănăstirii

Dar Părintele Irinarh s-a rugat cu mare smerenie: „Mă rog, iartă-mă, Preasfințite Stăpâne, că m-am învățat la pustie și nu mai pot locui în orașe și în mănăstiri. Pentru aceasta am venit înadins, să rog bunătatea Preasfinției tale să-mi dai voie să fac biserică și mănăstire acolo, în pustie, unde locuiesc, la Muntele Horaița”.

Mitropolitul s-a întristat că l-a „scăpat”, dar pentru multa dragoste pe care o avea către dânsul, i-a dat blagoslovenie cu scrisoare și pecete. Și a scris și către domnitorul care era în vremea aceea, și care locuia tot în orașul Iași, poftindu-l să-i dea și măria sa voie și putere să facă mănăstire. Domnitorul l-a primit cu cinste, și vorbind cu el, s-a folosit de viața și cuvintele lui cele duhovnicești. Și i-a dat hrisov domnesc, scris cu slove de aur, ca să aibă toată voia să facă mănăstire și biserică. Întorcându-se la mitropolit, acesta i-a dat șase care încărcate cu fel de fel de mâncăruri și băuturi, ca să hrănească pe lucrători. Și întorcându-se la muntele Horaița, a descărcat carele la protoiereul din satul Crăcăoani, pentru că în pustie nu avea unde să le pună.