Într-o Moldovă în care majoritatea marilor biserici şi mănăstiri erau ctitorii domneşti sau boiereşti, Horaiţa a fost o ctitorie călugărească. Fondatorul (sau mai bine zis cel care a rectitorit-o) fusese un călugăr de excepţie ‒ unul dintre reprezentanţii de frunte ai isihasmului românesc: Irinarh Roset (1771-1859).
Autorul bisericuţei de lemn din 1824 cunoscuse viaţa călugărească în toate ipostazele ei, ca unul pentru care aceasta a fost o opţiune de-o viaţă.

Apreciat ca o persoană de mare valoare moral-spirituală, arhimandritul Irinarh a fost tipograf la Neamț și la tipografia Mitropoliei din București, pe vremea Mitropolitului Grigorie. A sihăstrit în pădurile de la Nechit și în cele din împrejurimile Horaiței. Toată viața sa a fost un pribeag și s-a sustras fixării definitive într-o comunitate monastică mai liniștită și mai comodă. Sunt de amintit peregrinările sale la mănăstirile Athosului și la Muntele Taborului, în Palestina. Aici va petrece aproape două decenii, ridicând din ruine celebra biserică „Schimbarea la Față”, violent distrusă în secolul al XIII-lea. Era însoțit de ultimul său ucenic de la Horaița – arhimandritul Nectarie Banu ‒ care îi va scrie și viața, înainte de a se sfârși și el pe aceleași meleaguri.

Mitropolitul Veniamin Costache l-a invitat ca stareț la mănăstiri de lângă Iaşi

Este interesant că întreaga sa existenţă i-a fost dominată de aspiraţia spre sihăstrie, în ciuda calităţilor sale care-l recomandau vieții într-o obște și prețuirii deosebite de care s-a bucurat din partea unor personalităţi eclesiastice sau ale vieţii civile.

Mitropolitul Veniamin Costache l-a invitat ca stareț la mănăstiri de lângă Iaşi.

Mitropolitul Grigorie al Ţării Româneşti l-a apreciat pentru calităţile lui de tipograf.

Se pare că în afară de această chemare a singurătăţii, unde prin rugăciune L-a aşteptat şi a aspirat către Dumnezeu ‒ chemare care l-a făcut să refuze onorurile şi situaţiile privilegiate oferite de ierarhii care îl preţuiau ‒, a avut şi dorinţa de a clădi o mare biserică.

În Tabor, ctitorul Irinarh Roset este reînmormântat în afara ctitoriei sale

Și-a împlinit această dorință doar în parte, ridicând biserica de lemn cu trei tomuri a Horaiţei și, neîndoielnic, proiectând-o pe cea mare, din piatră ‒ proiect preluat de ucenicul său, Cuviosul Ermoghen Buhuş, şi dus la desăvârşire cu tenace eforturi.

La Tabor, gândul nestrămutat al ridicării unui lăcaș de rugăciune românesc va stărui: îl va realiza parţial, prin ridicarea până la jumătate a vechii biserici ortodoxe distruse cu secole în urmă; şi aici, ucenicul său, arhimandritul Nectarie, o va termina. Dar, urmărit de acelaşi funest destin, ca şi la Horaiţa, titlul său de ctitor real i-a fost uzurpat: la Horaiţa parţial, de către primul său ucenic Ermoghen. La Tabor ‒ total, de către reprezentanţii Patriarhiei greceşti din Ierusalim, care vor colabora la desăvârşirea acestei biserici, dar se vor abține să vorbească într-o lucrare tipărită în limba greacă de adevăratul ei ctitor. Exhumat, ctitorul Irinarh Roset este reînmormântat în afara ctitoriei sale; placa sa funerară mai persistă încă.