Cuviosul Vasile Monahul, de la Mănăstirea Putna (secolul XV)

Printre cei cinci călugări caligrafi aduşi în anul 1470 de la Mănăstirea Neamţ la Putna se numără şi acest smerit dascăl şi monah Vasile. El cunoştea bine scrierile Sfinţilor Părinţi, mai ales ale marilor cuvioşi sinaiţi, începând cu Scara Sfântului Ioan Scărarul. Cunoştea scrierile filocalice care circulau în mănăstirile din Athos şi din fostul Bizanţ şi ştia cât folos duhovnicesc au ele pentru călugării din Moldova, el însuşi fiind un profund isihast.

Astfel, monahul Vasile este numărat printre cei mai buni dascăli isihaşti ai şcolii de caligrafi din Mănăstirea Neamţ. El a copiat mai multe cărţi filocalice pentru folosul sufletesc al călugărilor din obşte şi din sihăstrii, fiind unul dintre ctitorii Filocaliei în spaţiul românesc. Totodată era şi un iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus şi bun caligraf.

Ajungând la Mănăstirea Putna şi fiind cunoscut marelui domn, Ştefan Vodă al Moldovei, Cuviosul Vasile a luat poruncă să scrie, pentru ctitoria sa, Scara Sfântului Ioan Scărarul, pentru a nu fi lipsiţi „rugătorii” săi de un dar ca acesta. Căci nu exista mănăstire ortodoxă care să nu aibă Cuvintele Sfântului Ioan, egumenul Muntelui Sinai, operă filocalică cu cea mai largă răspândire.

Monahul Vasile, împlinind porunca, adăugă pe fila 269 această însemnare: „Din porunca dreptmăritorului domnului nostru Io Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, s-a scris această scară (leastviţă) pentru mănăstirea sa din Putna, în această mănăstire, în timpul arhimandritului chir Ioasaf, cu mâna mult păcătosului monah Vasile, în anul 1472”.

Legătura cărţii uzându-se cu timpul, fiind mult citită de călugări, în anul 1646 a fost legată din nou de ieromonahul Antonie, precum singur scrie pe aceeaşi pagină: „Iată eu, robul Domnului Iisus Hristos, mult păcătosul şi nevrednicul ieromonah Antonie, am legat şi am înnoit această scară („leastviţă”), făcând ascultare, în anul 1674, luna august, în 13 zile”.

Cuviosul Vasile a fost printre cei dintâi dascăli ai şcolii de caligrafi din Mănăstirea Putna, scriind şi alte cărţi filocalice de folos sufletesc şi crescând mai mulţi ucenici. Apoi, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace în ceata cuvioşilor părinţi, către sfârşitul secolului XV.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 121-122)