Câţi sunt luminaţi cât de puţin şi au frica lui Dumnezeu, cred că tot ceea ce li se întâmplă vine de sus de la Dumnezeu, şi că cei fărădelege, nu ar avea asupra drepţilor vreo Stăpânire, de nu ar fi îngăduinţă de la Dumnezeu, precum a zis Domnul lui Pilat: „Nu ai avea nici o putere asupra mea, de nu ţi-ar fi dată de Sus". Şi aceasta, nu numai la cei văzuţi vrăjmaşi este adevărată, dar şi la cei nevăzuţi; că deşi se sârguieşte diavolul totdeauna să ispitească pe cei drepţi şi să-i necăjească, însă toată sila şi puterea lui este deşartă şi zadarnică, de nu-i va da stăpânire Domnul. Aceasta, ştiind cei credincioşi, se silesc să biruiască ispita drăcească cu puterea dumnezeiască, şi nu cârtesc de felul cum îi necăjeşte, nici se uită la unealta prin care li se face paguba. Ei nu zic că e noroc sau ursită, ci toate le primesc cu mulţumită din mâna Domnului, rânduite spre folos. Nu se mânie asupra celor ce-i necăjesc sau asupra altor zidiri, ci mai ales îi iubesc ca pricini ale mântuirii lor. Precum şi fericitul Iov, când a pătimit atâtea pagube, n-a zis: Aceste bunătăţi mi le-au dat părinţii mei, aceşti fii i-a născut soţia mea, şi că m-au lipsit de ele oamenii cei răi, focul, furia vânturilor şi diavolii; ci a zis: „Domnul a dat, Domnul a luat, precum i s-a părut Domnului, aşa a şi făcut. Binecuvântat să fie numele Lui". Asemenea, şi când era bolnav şi plin de răni zicea: „Cele bune am primit din mâna Domnului, şi cele rele să nu le suferim?" Aşa şi Iosif cel prea frumos, cunoscând că era voia lui Dumnezeu ca să pătimească de la fraţii lui, nu s-a tulburat, nici nu s-a mâniat asupra lor. Cei iubitori de trup şi nedesăvârşiţi oameni, care pentru împuţinarea sufletului lor, nu au pace niciodată, nu cunosc folosul necazului, nici nu ştiu pricina, ci numai se mânie asupra celor ce-i necăjesc, şi caută izbândire. Precum câinele când îl loveşte cineva cu piatra, apucă şi muşcă piatra de mânie, aşa şi ei, nesocotiţii, nu văd pe Dumnezeu care îi pedepseşte, ci se luptă contra uneltelor, şi pentru nerăbdarea lor, nu au nici un folos din necaz. Şcolarul cel înţelept când îl bate dascălul lui sau tatăl său, nu caută băţul ca să se răzbune asupra lor (căci acesta nu se mişcă) ci numai se roagă către cel care-l bate, să-i fie milă şi să-l pedepsească mai uşor. Aşa şi creştinul recunoscător, nu se uită niciodată la cel ce îl necăjeşte, de este mai mare sau mai mic, de l-a păgubit cu dreptate sau cu nedreptate, ci cere ajutorul din înălţime, zicând în sine acestea: Ți se cuvine aceasta, păcătosule, şi altceva mai rău; fie binecuvântaţi cei ce te prigonesc. Şi aşa ocărându-se pe sine, şi rugându-se pentru aproapele, biruieşte diavolul şi mândria trupului. Şi de va vedea că Crucea şi necazul sporesc mai mult, îl primeşte cu evlavie ştiind că Domnul este în el. Îi mulţumeşte pentru această sfântă cercetare, şi aşa uşurează mult necazul şi rămâne biruitor, cu răsplata nemăsurată a biruinţei. O, minunată şi nebiruită putere a Crucii! Şi fericit este cel ce o cunoaşte şi cu mulţumire o primeşte ca de la faţa Domnului, trimisă spre mântuirea lui!

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 157-159)