Am să vă povestesc un fragment din viața mea. Eram elev la Liceul Economic nr. 1, profil finanțe-contabilitate din Iași. Liceul este situat într-una dintre cele mai frumoase și mai romantice zone ale orașului celor șapte coline. Case mari și vechi boierești, muzee, biserici, străzi liniștite cu un duh de poezie, care au fost bătute pe vremuri de poeții și oamenii mari de cultură ai acestui neam. Toată literatura română își făcea veacul altădată pe aici.

Lângă liceu se afla o clădire ca un templu grecesc, sediul central al Universității de Medicină și Farmacie, unde era o nebunie: băieți și fete în halate albe intrând și ieșind din acel templu al vindecării, denumit „asclepion” după numele zeului medicinei, Asclepios.

În pauzele mari îmi luăm pachețelul cu mâncare și mă plimbam cu una dintre colegele mele preferate din clasa a XII-a pe acele străduțe și povesteam despre spectacolele de teatru sau de operă în care făceam figurație. Într-un început de primăvară am trecut pe lângă o clădire cam ciudată, care întotdeauna avea geamurile închise și vopsite în alb. Eu eram în clasa XI-a, petrecusem ceva ani pe străduțele acelea și, totuși, nu știam care este secretul de dincolo de geamurile albe, mereu închise.

Mă plimbam, așadar, în pauza de la liceu, când am observat câteva ferestre care erau deschise larg acum și se auzeau voci din interior… am grăbit pasul, inima îmi bătea mai tare pentru că urma să aflu și să văd ce este în lumea de dincolo de geamurile mate. Am fugit, ca nu cumva cineva să închidă ferestrele și să ratez momentul. În sfarșit, am ajuns acolo și vedeam totul. Mi se înmuiaseră picioarele, parcă mi se oprise și respirația, nu mai puteam mesteca bucățica de sandviș pe care o aveam în gură.

Dincolo chiar se afla lumea cea de dincolo. Sala aparținea Facultății de Medicină și acolo se țineau cadavrele pentru cursul de anatomie, disecție etc. Era pentru prima dată în viață când vedeam un asemenea spectacol. Mirosea oribil!

Am avut sentimentul că s-a oprit planeta, mi se năruise toată faima lumii, tot fastul, toată mândria, toată gloria, înfumurarea și înălțarea acestei lumi. Totul, totul, totul era acolo întins pe o masă de marmură, o bucată inertă de carne fără suflare, înconjurată, analizată și disecată de o ceată de „îngeri” în halate albe.

Probabil că de așa imagine vom avea parte și atunci când vom ajunge la judecata de apoi… Noi goi, fără de titluri și fără de faima cea lumească, întinși pe o masă pentru o disecție pe suflet în fața lui Dumnezeu. „Sic transit gloria mundi” (în latină - „Așa trece gloria lumii”).

Mi-am adus aminte la biserică despre întâmplarea asta de demult, ascultând cuvântul lui Hristos din Evanghelia de azi (n.r. Duminica a 3-a din Post, a Sfintei Cruci): „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”.