Maica Siluana: Da, este fals și toată lumea știe lucrul acesta. Ne autoamăgim afirmând că nu știm.

M.S.: Da. Am avut odată o discuție cu o doamnă care insista să spună că până la trei luni ce se află în pântecele femeii însărcinate este doar o aglomerare de celule… Am întrebat-o și eu, din toată inima: „Dacă mama mea ar fi scos din pântecele ei aglomerarea aceea de celule care spuneți că am fost în primele mele trei luni de viață, eu, măicuța asta pe care o vedeți acum, aș mai fi fost?“. „Nu“, zice ! „Atunci înseamnă că m-ar fi ucis pe mine.“ „Nu, nu v-ar fi ucis.“ „Da“ ce ar fi ucis?“ „N-ar fi ucis pe nimeni.“ „Dar eu mai eram?“ „Nu.“ „De ce nu mai eram?“ „Păi… pentru că… au fost scoase celulele.“ „Adică eu!“, până la urmă…

M.S.: Nu, nu, ajungi la mine, la cel ce sunt deja acolo… După emisiune, că eram la o emisiune, mi-a mărturisit, bietul suflet, că acum nu mai poate nega că avortul este pruncucidere, deși predase chiar cursuri la facultate că avortul …

M.S.: Da.

M.S.: Aici eu consider că suntem victimele unui păcat foarte grav, care este păcatul neștiinței. Majoritatea oamenilor care se pocăiesc pentru păcatul pruncuciderii, pentru păcatul avortului, cu o metodă sau alta, atunci când conștientizează asta spun: „N-am știut!“. Nu mă refer aici la cei care, în cunoștință de cauză, știu că este o pruncucidere și totuși, din diferite motive, se decid să ucidă. Mă refer la cei care o fac pentru că nu cred că este acolo un copil. Ei sunt sau se cred victimele neștiinței. Dar și dacă sunt, și dacă doar se cred, păcatul e la fel de mare, pentru că neștiința este păcat. Mai ales în zilele noastre când, pe lângă faptul că omul are de la Dumnezeu tot ce-i trebuie ca să fie știutor, mai este și scăldat pur și simplu în informație. În plus, astăzi lumea nu prea mai acceptă să fie păcălită și și-a făcut legi care să o apere de neștiință. Ați văzut că pe toate produsele scrie conținutul și, de cele mai multe ori, și gradul lui de nocivitate. De asemenea, pe reclamele de țigări, de exemplu, se scrie, mititel, dedesubt, dar se scrie, prin obligația dată de lege, că „Tutunul dăunează grav sănătății!“. Deși eu n-am văzut vreun fumător să se lase de fumat pentru că scrie acolo că tutunul dăunează grav sănătății, nădăjduiesc totuși să fie și sunt mulțumită că măcar e obligat să-și asume responsabilitatea. Acest minimum de răspundere în fața persoanei umane ar trebui să se practice în toate faptele, în toate actele, cu toate medicamentele, în toate gesturile care se fac către om, care îi pun în pericol viața. Or, la cabinetele de intervenție medicală pentru uciderea pruncului nu scrie nicăieri, cum se face în unele țări, nu scrie nicăieri că aceasta dăunează grav sănătății mamei. Nu zic să scrie și că aceasta pune capăt vieții copilului, dar măcar să avertizeze „clienta“ despre consecințele actului respectiv... Atât de mult afectează această crimă viața mamei, viața familiei, viața celor rămași în viață, a copiilor care s-au născut după aceea, totul este afectat…

M.S.: Da, totul. Și atunci ar trebui, prin lege, să se facă această mențiune, pentru că deja medicii știu. Acum, eu, noi, nu acuzăm pe nimeni pentru că și medicii sunt victimele unei școli, ai unei mentalități. Cineva îmi spunea: „Astea nu-s vremuri să faci copii, sunt vremuri să ucizi copii.“. Și îi ucidem în mod calificat, sistematic, în toate formele pe care le cunoaștem. Nu acuzăm, ci doar aducem la cunoștință. Am cunoscut medici care, atunci când au realizat că făcând avorturi, sunt, de fapt, ucigași plătiți, au renunțat și s-au pocăit…

Problema se pune pentru două feluri de conștiințe: pentru cei care știu că acolo este un om care este ucis, un suflet nevinovat, un omuleț cu totul nevinovat, care este ucis; și pentru cei care nu cred în Dumnezeu, nu cred în valoarea vieții veșnice, nu cred în valoarea unică a fiecărui om și nu cred că omul este o valoare inestimabilă în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor, pentru veșnicie, oricum ar fi. Că are un handicap sau nu. Vom avea surprize în Împărăție, văzându-i pe cei pe care noi îi considerăm nefericiți pentru un handicap grav, fizic sau psihic… Vom fi uimiți cât de plăcuți sunt în ochii lui Dumnezeu și câtă bucurie veșnică vor avea pentru că au învățat să iubească, în ciuda neputințelor fizice și psihice pe care le-au avut, că au făcut față vieții și s-au bucurat de ea cu mai multă recunoștință decât noi, care avem sănătate și ne batem joc de ea de multe ori, fără să-i acordăm minimum de îngrijire, de la spălatul pe mâini până la lucruri mai înalte, ca grija duhovnicească, grija de suflet. Atunci vom fi uimiți câți oameni au știut să valorifice taina vieții, pe care noi, de multe ori, o ignorăm…

Pentru mine, este foarte importantă și durerea ucigașului. Ați văzut că eu sunt prietenă și mă duc acolo lângă cei care au ucis oameni mari, care au ucis la mânie, de frică, din neputință… Eu înțeleg durerea aceea de nemângâiat a celor care au pierdut ființe dragi prin crimă. Dar înțeleg și durere ucigașului. Eu o trăiesc mai acut chiar decât acela. El și-o poate nega. El poate fi învelit în mecanisme de protecție psihică… Dar eu îi știu durere pe care o va trăi la trezirea conștiinței, la întâlnirea cu Dumnezeu Iubire! Dumnezeu iubește pe toată lumea, iubește și pe cel ucis și pe ucigaș. Și dacă cel ucis se află deja cu Dumnezeu după nespusa Lui rânduială, dacă acela poate fi în mâinile Lui Dumnezeu ca martir, cu sufletul ucigaș Domnul mai are încă de lucrat…

Lucrează Dumnezeu și cu sufletele părinților ucigași de prunci nenăscuți… Domnul strigă mereu la ei prin chinurile sufletești pe care le trăiesc, conștienți sau nu, prin necazurile care urmează după alegerea „soluției“ criminale de a ieși dintr-un necaz… Ei au nevoie să se deștepte, să se trezească și să găsească ieșirea din iadul de a fi ucigași înainte de a ajunge în iadul cel veșnic… Înțelegeți? Este important. Și viața copiilor de după moarte, viața copiilor uciși prin avort depinde acum de viața părinților lor, de pocăința și întoarcerea lor la Dumnezeu...

M.S.: Sfânta Biserică n-a dat un răspuns dogmatic la această întrebare, un răspuns sub forma unei învățături precise. Dar mulți Părinții au dat mărturie despre starea acestor suflete spunând că, nevinovați fiind, nu merg la chinuri, dar lipsiți de lumina Sfântului Botez nu sunt nici în lumină. Pe de altă parte însă noi știm și Sfânta Biserică mărturisește prin învățătura ei și prin Sfinții săi, că Dumnezeu este Iubire și că aceste suflete cu totul nevinovate, care n-au avut decât păcatul strămoșesc, se vor bucura de iubirea lui Dumnezeu, dar într-o puținătate a ființei. Li s-a luat putința de a crește în ființă, înțelegeți? Putința și libertatea de a putea să se bucure de viață.

M.S.: Asta e taina Mântuitorului, asta e taina lui Dumnezeu. Ce știm noi e că trebuie să nădăjduim și să ne rugăm pentru noi, cei care am ucis, nu pentru ei, cei fără de vină. Noi să-i iubim și să dobândim iertare de la Iubitorul de oameni Dumnezeu. Am întrebat și eu mai mulți părinți, ca să știu să le spun celor care plâng, că la noi, ați văzut, există și un program de consiliere a mamelor care sunt traumatizate din cauza acestei nenorociri. Și Părinții spun că viața pruncului, viața duhovnicească, viața pe care el n-a mai putut s-o trăiască și s-o sporească prin creștere, pentru că eu i-am luat-o, depinde, atârnă de mine, ca și când n-ar fi fost încă ruptă, ca și când nașterea nu s-ar fi făcut, așa cum e până la 7 ani… Până la naștere și până la 7 ani copilul nu are păcate și el crește numai așa cum îl creștem noi, cum îl educăm noi. Apoi devine responsabil pentru faptele sale. Și, dacă mama, dacă tatăl – pentru că și tatăl e împreună-ucigaș cu mama și de multe ori chiar principalul vinovat – (sigur că ea ar putea să riște tot și să-și salveze pruncul) – dacă părinții se întorc la Dumnezeu, primesc iertarea și dezlegarea de păcatul acesta și cresc duhovnicește prin pocăință și fapte bune, atunci și sufletul pruncilor se hrănește și crește duhovnicește. Să nu uităm, Dumnezeu este Iubire și iartă orice păcat și vine în sufletul oricărui păcătos, dacă acesta se pocăiește. Și asta afectează starea întregului neam omenesc, deci și a puncului.

M.S.: …iar să se pocăiască și iar să facă… nu, aceea nu este pocăință. Nu, acela este păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă, pentru că asta înseamnă să nu iei în serios mila lui Dumnezeu și iertarea Lui.

M.S.: Sunt două feluri de păcate împotriva Duhului Sfânt, spune Sfânta Biserică: să nu crezi în mila și în iertarea lui Dumnezeu, sau să te bazezi prea mult pe ea și să continui să faci faptele cele rele, pentru că „lasă că Dumnezeu e bun și mă iartă“. O doamnă chiar îmi spunea: „dar Dumnezeu e bun și mă iartă“. Și, când o femeie mi-a spus asta, am întrebat-o: „Dar dumneata I-ai cerut iertare?“. „A! zice, la asta nu m-am gândit!“… Vedeți?

Aș vrea să fac o precizare: eu n-am nevoie să-I cer iertare lui Dumnezeu pentru că El S-a supărat pe mine, ci pentru că eu, făcând fapta pe care am făcut-o m-am rupt de Dumnezeu. Dumnezeu nu este ceva exterior mie, ci lăuntric mie, este Cineva care mi se descoperă ca iubire, este Tatăl meu ceresc și eu sunt fiul Lui, fiica Lui. Asta este chemarea, vocația mea, ca Dumnezeu să fie în mine și eu în El. Prin păcatele pe care le fac, păcatele strigătoare la cer, păcatele capitale, eu mă rup de Biserică, mă rup de Dumnezeu, și am nevoie să mă înnod iarăși la Dumnezeu prin Spovedanie și prin iertarea și deazlegarea pe care le primesc. La dezlegare, părintele zice: „Și o unește, o împacă pe ea cu Sfânta Ta Biserică.“. Prin iertare și dezlegare intru din nou în pântecele maicii mele, Biserica, și iarăși curge e prin venele mele sângele ei sfânt. Care sânge? E Sângele lui Hristos. Sângele Mântuitorului circulă prin Biserica noastră, Trupul Lui, care e Sfânta Biserică, și ne hrănește și ne spală de păcate. Sângele Lui ne spală păcatele. Și, dacă eu sunt în Biserică, nu dacă am intrat în curtea Bisericii și am aprins o lumânare, ci dacă sunt în Biserică, în Trupul lui prin Botez, și sunt vie prin Duhul lui de Viață dătător și cresc, hrănindu-mă cu Trupul Lui euharistic, atunci sunt vie. Dacă m-am rupt prin păcat: am ucis, am furat, am curvit, sunt ca un mădular tăiat, ca o mână tăiată de trup... Ce voi face? Dacă în cazul mâinii trupești nu-mi pierd nădejdea și mă duc al doctor și acesta mi-o coase la loc și am șanse să se “prindă“, acum să nu fac nimic? Ci mă voi duce la Doctorul sufetului și al trpului meu și El mă va vindeca și iarăși voi fi viu, și iarăși îmi va fi deschisă calea sfințeniei. Și dacă un om ca acesta, care se întoarce, devine sfânt, cum avem atâtea de mărturii în calendarul nostru de sfinți, care au fost tâlhari, ucigași, femei care au fost desfrânate – marea, sfânta noastră Maria Egipteanca – atunci, noi să nu îndrăzim? Mai mare decât orice păcat este păcatul de a nu cere și a nu beneficia de mila lui Dumnezeu. Atunci când vom îndrăzni să cunoaștem pe viu mila lui Dumnezeu și să trăim atârnând mereu de ea, vom avea nădejde nemincinoasă în iconomia lui Dumnezeu și în privința acelor suflete nevinovate...

M.S.: Nu există o soluție, un răspuns valabil pentru toată lumea. Fiecare suflet află ce poate să facă și ce se întâmplă cu el, direct de la Dumnezeu. Fiecare femeie, cu viața ei, cu situația ei, cu neputința ei, cu necazul ei, cu spaima ei, cu sărăcia ei, este un om unic și iubit de Dumnezeu. Și ea personal trebuie să meargă, ca să afle răspunsul, nu la televizor, nu într-o revistă, nu într-o carte, ci la Biserică, la Hristos! Să meargă și să caute un Părinte, și să-l simtă ca părinte, ca pe omul lui Dumnezeu și să facă cele ce se cuvin în fața lui Dumnezeu. Da, multe spun: „M-am dus și nu m-a băgat nimeni în seamă...“. Păi, să nu ne ducem așa, ca la un ghișeu!? Părinții sunt oameni vii. Și trebuie să-l găsești într-un moment în care e viu, în care e deschis. Poate odată e obosit, sau poate nu ți se potrivește părintele acela. Caută…

M.S.: Da. Răspunsul îl găsește fiecare om în taina pocăinței, care se desăvârșește în Taina Spovedaniei, care e încredințată de Domnul duhovnicilor rânduiți de El. Altfel, vom trăi în confuzie, vom cere ajutor de acolo de unde nu putem primi… Mie mi se întâmplă să mă oprească cineva pe stradă și să-mi ceară: „Maică, nu mă spovediți și pe mine? Că am niște probleme...“. Iată de ce aș dori să insistăm să înțelegem că Taina Spovedaniei este Taina dezlegării din lanțul păcatului, este Taina scoaterii din iad, este lucrarea mântuitoare a lui Hristos și o face prin oamenii pe care i-a ales El, care sunt episcopii și preoții. Taina aceasta este lucrarea, puterea lui Hristos, care funcționează pe acolo. Numai pe acolo se poate vindeca sufletul legat de satana prin păcat. Taina Spovedaniei și Taina Sfântului Maslu sunt Tainele vindecării. Spovedania vindecă sufletul și Maslul vindecă trupul, iertându-ne și păcatele neștiute, cele care ne-au gârbovit trupul, de nu-l mai putem îndrepta către cer!

M.S.: Da, eu nu sunt în măsură să judec … Fiecare își știe durerea și neputința lui. Ce pot eu să vă spun sigur este că Dumnezeu, când face un dar, acela e darul lui Dumnezeu, adică are prezența lui Dumnezeu în el. Dacă Dumnezeu îți dă un copil, acesta este darul Lui și trebuie primit ca atare, adică să știm și să ne folosim de prezența lui Dumnezeu din el. Viața noastră e tristă și în lipsă pentru că nu primim ce avem ca pe niște daruri de la Dumnezeu, nu știm că sunt daruri și, din cauza asta nu avem bucurie, nu avem împlinirea vieții. Un obiect nu ne poate aduce bucurie. El ni-l aduce pe cel care ni l-a dăruit sau ne-a ajutat să-l dobândim și prezența aceluia ne aduce bucurie. Iar când Cel care ne face darul este Dumnezeu (și ce dar nu-L are și pe Dumnezeu ca dăruitor?) bucuria prezenței Lui este o bucurie care nu mai e vulnerabilă la evenimenele exterioare. În plus, prezența lui Dumnezeu nu este niciodată statică. Ea e lucrătoare. Ea lucrează creând, desăvârșind, sfințind realitatea în care este primit Dumnezeu. N-am cunoscut cazuri în care o mamă să fi optat pentru copil ca dar de la Dumnezeu, pentru Viață, și să nu fi fost copleșită de darul pe care i l-a făcut Dumnezeu. N-a avut casă, a primit casă…

Dar noi nu trăim aceste minuni pentru că nu credem în Dumnezeu, nu credem în prezența și în lucrarea Lui efectivă în viața nostră. Noi nu credem că de vom căuta mai întîi Împărăția cerurilor, restul, tot ce avem trebuință pentru viața aceasta, ni se va adăuga nouă. Nu credem și viața noastră este conform credinței noastre. Trăim agățați doar de „a avea“. Ia gândiți-vă, cât de săraci erau bunicii noștri, cât de săraci erau părinții noștri, ai mei cel puțin, când eram noi mici… Și am crescut sănătoși, bucuroși…

M.S.: A omului necredincios dintotdeauna. Oamenii credincioși spun: „Dacă Dumnezeu a dat, dă și de mâncare... Eu cunosc și acum oameni credincioși. O doctoriță mi-a mărturisit: „Maică, eu cu familia mea am trăit patru ani numai din rugăciune. Doamne, zicea, eu astăzi n-am cu ce-mi hrăni copiii… (pentru că aveau rată la casă)“ și n-a rămas în nici o zi fără cele necesare. Dar câți oameni mai sunt capabili, astăzi, să se dea pe mâna lui Dumnezeu, să trăiască astăzi? Omul necredincios are nevoie de o altă siguranță decât Dumnezeu și, mai ales, el are nevoie de siguranța zilei de mâine. Apoi, omul puțin credincios, care suntem, crede în Dumnezeu, strigă la El la necaz, dar nu știe să se folosească de prezența Lui lucrătoare, de harul Lui. Dacă nu face el singur ce are de făcut, atunci așteaptă să facă Dumnezeu singur, fără el. Nu știe că el e partener, că e împreună lucrător cu Dumnezeu. Nu știe că harul Domnului lucrează împreună cu hărnicia omului. În plus, la necaz omul îl strigă mai degrabă pe diavol decât pe Dumnezeu. Și, văzând lucrarea celui rău, în loc să se dumirească, Îl învinovățește și Îl ocărăște tot pe Dumnezeu

M.S.: Da, vedem ce face frica, ce face neputința omenească și nu vedem puterea lui Dumnezeu, pentru că nu credem, nu-L chemăm și nu credem în El. Eu am văzut atâtea minuni în sensul acesta! Eu cunosc și am ținut în brațele mele o minune de copil despre care medicii au spus, când era în a doua lună de sarcină, că trebuie scos afară din pântec, pentru că nu mai e întreg, că s-a pierdut deja jumătate din el, că trebuie scoasă și celaltă jumătate... Dar părinții lui, doi foarte tineri arhitecți, n-au ascultat de medici, ci s-au dus la Domnul. Mama lui a mers la Domnul, s-a rugat și L-a primit tot timpul sarcinii prin Taina Sfintei Împărtășanii și prin Taina Sfântului Maslu și copilul are acum opt ani și mai are patru frați, și s-a împărtășit în fiecare duminică, de când s-a botezat. Și după ce a împlinit șapte ani, când a ajuns la Sfântul Potir, părintele i-a zis: „Acum nu te mai împărtășești, că trebuie să te spovedești.“. Și zice Andrei: „Bine, atunci spovedește-mă.“. Și zice părintele: „Vii mâine și te spovedesc.“. „Nu, nu, acum, că eu acum vreau să mă împărtășesc!“ Iată un om care știe ce vrea. Și e un copil normal, care se joacă și învață, dar care nu știe cum ar fi să nu-L primeștii pe Domnul în fiecare duminică. Pentru el Dumnezeu a fost și este și va fi chiar Dumnezeu. Dar câți dintre noi Îl punem astfel la încercare? Câți dintre noi verificăm aceasta? „Noi știm mai bine că n-avem cum! Noi știm bine că acesta va fi… păi dacă mi-a zis doctorul…“. Dar e doctorul Dumnezeu? Sau o să zică: „Dar îi dai matale de mâncare?“. „Nuuu, eu nu îi dau, dar Dumnezeu îi dă.“ Părintele Vasile Mihoc, un om de la Sibiu, care are treisprezece copii și deja mulți nepoți, a fost întrebat la un moment dat într-o conferință: „Părinte, dar nu te-ai gândit la ce o să le dai de mâncare, când i-ai făcut pe toți?“. Și zice Păritele: „Tocmai, pentru că m-am gândit i-am făcut pe toți câți mi i-a dat Dumnezeu. M-am gândit și am contat pe Dumnezeu, că atunci când vor striga la El treisprezece guri: Tatăl nostru, ... pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, va auzi altfel decât dintr-o singură gură...“. Și într-adevăr, au fost auziți și ascultați din belșug. Dar e adevărat că aveau o înțelepciune diferită de a noastră. Îmi amintesc cum, fiind în Franța împreună, eu voiam să cumpăr o carte și s-a uitat și părintele, a văzut cât costă și zice: „Eu, cu banii ăștia le iau atâtea kilograme de roșii la copii...“. Un Părinte savant în Biblie, de renume în toată lumea creștină, invitat în zeci de țări, nu-și cumpăra o carte pentru că trebuie să le ia roșii la copii... Și tot această înțelepcciune dumnezeiască l-a făcut să găsească soluții la toate problemele unei vieți într-o sobrietate pe care mulți ar numi-o sărăcie lucie... Când, de exemplu, nu era lapte, pe vremea comunismului, știți ce a făcut? S-a întrebat: unde se poate găsi lapte, dacă nu mai e la alimentara din colțul străzii? Și a aflat: la vacă! Și a cumpărat, maică, în plin oraș, în Sibiu, a cumpărat vacă. Și se duceau toți de adunau iarbă din spații verzi de pe lângă oraș, aduceau cu bicicleta…

M.S.: În curticică acolo, la casă, aveau o curticică mică. Și au muls vaca, maică, și au mâncat copiii lapte. Iată cum face Dumnezeu minuni când credem în El și lucrăm cu ajutorul Lui. Dar Dumnezeu nu face minunea să apară laptele în cană, cum am pofti noi de cele mai multe ori!

M.S.: Și mintea și totul se schimbă, toate puterile potrivnice, acestea care sunt împotriva noastră atunci când credem în noi, în oameni sau în draci, dispar și toate sunt pentru noi, pentru că în toate Îl vedem și-L lăludăm pe Domnul. E atât de simplu! Dar noi nu vrem să credem.

M.S.: Încă, da, e bine spus. Să nădăjduim că nu va pleca nimeni din această viață fără să ajungă la credință...

M.S.: Da, sau dacă se biruiește pe sine și zice: „vreau și eu să văd dacă e adevărat. Uite, eu un an de zile voi umbla pe Calea Ta și voi face tot ce spui Tu... Mă duc la Biserică, mă rog, împlinesc poruncile Tale. Să văd eu dacă e adevărat.“. Și dacă nu e adevărat, să spuneți că eu vă mint, da?

M.S.: Da! Numai că asta nu e ceva care se vede ca la televizor, înțelegeți? Minunea pe care o face Dumnezeu, Dumnezeu n-o face pe stradă, o face în mine, și prin mine face minuni. Nu noi să stăm așa în fața televizorului și Dumnezeu să facă! „Treziți-vă, cei ce dormiți și nu fiți morți, și vă va lumina pe voi Hrisatos!“, strigă Sfântul Apostol Pavel la noi de vreo două mii de ani! Curaj! Să începem numai și vom vedea cum lucează Domnul!