Una dintre virtuţile de bază ale vieţii duhovniceşti este detaşarea. Sporirea în viaţa duhovnicească se manifestă mai puţin prin dobândiri strălucite, cât printr-o detaşare progresivă. Stareţul citează, privitor la aceasta, cuvântul părintelui Sofronie: „Îmbogăţirea noastră este o sărăcire”.

Detaşarea este o distanţare. Este important, în viaţa obişnuită, să nu te laşi copleşit de gândurile cele materiale, să nu te crispezi pe ele, ci să păstrezi faţă de ele o oarecare detaşare. Detaşându-ne astfel, vom putea nu doar să fim mai liberi duhovniceşte, ci să ne ducem mai uşor pe toate.

În mod paradoxal, cu atât mai mult dispreţuieşti lucrurile şi situaţiile, cu cât eşti mai detaşat cu privire la ele. Stareţul recurge la această imagine: dacă vrei să ridici o piatră grea cu o pârghie, nu lângă piatră vei avea mai multă forţă, ci departe de ea.

Adevărata detaşare faţă de lucruri nu este dezgust, nici dezinteres. Faţă de ceilalţi (de judecata, de criticile, de insultele lor), ea exclude orice dispreţ. Faţă de sine, detaşarea se săvârşeşte prin efortul constant de a se gândi mai puţin la sine şi mai mult la Dumnezeu.

Unul din cele mai eficiente moduri de a ajunge la detaşarea sub toate formele ei este aducerea-aminte de moarte şi dispoziţia duhovnicească care este nedespărţită de aceasta –  de a trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.

(Extrase din cartea lui Jean-Claude Larchet, „Stareţul Serghie”)