De ce suferă oamenii?

Reflecții

De ce suferă oamenii?

    • De ce suferă oamenii?
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Suferința nu-și poate avea izvorul, sub nicio formă, în Dumnezeu. A afirma că Dumnezeu este autorul suferinței este erezie. Acest lucru a fost susținut de platonism, maniheism, neoplatonism, origenism sau pelagianism. Învățătura ortodoxă ne spune că El este bun și iubitor, în cel mai înalt mod în care acest lucru poate fi exprimat.

Deși suferința este o realitate, omul fiind o întruchipare a suferinței, orice cugetare filosofică și orice religie, este obligată să recunoască suferința și să găsească o soluție. Din punctul de vedere al Părinților spiritualității ortodoxe, necazurile și suferințele sunt considerate ca medicamente în folosul vieții spirituale. Atitudinea corectă în fața acestora este răbdarea și în niciun caz revolta. Suferința devine tratament pentru lume, și doctorul este Dumnezeu, „căci așa cum suportăm și acceptăm doctorii amare care ne sunt de folos trupului, și uneori cu cât medicametele sunt mai fără gust, insipide sau amare iar intervențiile chirurgicale mai dureroase și mai chinuitoare, cu atât credem că efectul lor este mai puternic și vindecarea mai rapidă”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, susține că autorul durerii, al suferinței, nu este Dumnezeu, ci omul. Dumnezeu nu a creat nici durerea, așa cum o cunoaștem noi astăzi. Pentru a se bucura în taină de El, a creat o anumită „capacitate de plăcere”, ca o dorință naturală. Căderea protopărinților este cea care a adus, prin păcat, plăcerea și durerea. Voința coruptă de păcat duce la plăcere, iar destrămarea firii aduce osânda. Prin durere, omul primește nimicirea trupului, iar prin plăcere, intervine moartea sufletească.

Sfinții Părinți Teofil de Antiohia și Ioan Gură de Aur susțin că păcatul este nescultare, Sfântul Ioan Damaschin, îl consideră ca „îndepărtarea voluntară de la ceea ce este potrivit cu natura la ce este împotriva naturii”; Sfântul Vasile cel Mare vede păcatul ca pe o „separare de Dumnezeu” și adăugă că se nimicește bunătatea lui Dumnezeu. Dacă am susține că El este autorul relelor noastre, această afirmație în viziunea Sfântului Părinte constituie o blasfemie. Fericitul Augustin spune că „păcatul este o faptă, o vorbă sau o dorință contrară legii veșnice”. Cel ce a creat toate, nu poate fi autorul suferinței. Dumnezeu a creat Raiul, pentru ca omul să se desfete, Împărăția Lui fiind un loc al fericirii. Dacă ea nu exista în Rai, deoarece este rea, spun Sfinții Părinți răsăriteni, nu avea cum să fie creată dintru început. Apariția răului a fost posibilă prin căderea îngerilor din ceata lui Lucifer, aceștia fiind în comuniune cu Dumnezeu, la început. Prin propria lor voință, din păcatul mândriei, sunt izgoniți de Dumnezeu.

Însuși Mântuitorul Hristosamintește acest moment „... am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10,19). Prin ei, răul ia naștere în lume. Corect ar fi să spunem că suferința este lipsa lui Dumnezeu, revoltele, ura, dezbinarea nu pot fi decât consecințe ale depărtării de Dumnezeu. Apropierea în comuniune și prin Biserică aduce pace în lume îndepărtând răutatea și aducând bucuria duhovnicească. (Pr. Florin Georgescu)

Citește despre: